Am pus bonurile lângă sarmale și am oprit masa de Crăciun: „Anul acesta nu mai plătesc și nu mai muncesc singură”

— Dacă nu știi să faci o masă de Crăciun fără să numeri fiecare leu, trebuia să spui înainte să chemăm lumea.

Soacra mea ținea capacul oalei într-o mână și se uita la mine de parcă mă prinsese furând. Eu aveam degetul înfășurat într-un șervețel. Mă tăiasem la salata de boeuf. Pe masă, lângă morcovi, pusesem toate bonurile.

— Tocmai asta spun, mamă Rodica. Nu mai pot.

Mihai stătea în ușă, cu telefonul în palmă.

— Elena, hai să nu facem scandal acum. E Ajunul.

Am tras scaunul și m-am așezat. Prima dată în ziua aceea.

— Atunci pune telefonul jos și ajută-mă.

De șase ani, Crăciunul se ținea la noi. Apartamentul avea trei camere și o masă extensibilă cumpărată în rate. La început îmi plăcuse să adun familia. Puneam șervețele frumoase, căutam rețete, mă bucuram când nu mai rămânea nimic în farfurii.

Pe urmă, invitația mea devenise obligație.

Veneau socrii, sora lui Mihai, Cristina, cu soțul ei, Sorin. Cu noi și fetița noastră, Ana, eram șapte. Eu făceam cumpărăturile, eu găteam, eu spălam fețele de masă. Mihai cobora gunoiul și îmi spunea că facem echipă.

Soacra venea mereu „să mă ajute”. Deschidea frigiderul, ridica prosoapele de pe calorifer și îmi explica de ce nu era bine ce făcusem deja.

În anul acela, ajutorul începuse cu o dâră de praf găsită pe bibliotecă.

— Dacă ștergeai cu o cârpă umedă, nu rămânea așa.

Eram trează de la cinci și jumătate. Cu o seară înainte închisesem farmacia la nouă. Încă mă dureau tălpile în papuci.

— N-am ajuns la bibliotecă, am spus.

— Păi trebuie să te organizezi.

Mihai auzise. Își turnase cafea și schimbase vorba.

Banii mă țineau trează de câteva nopți. Lucram la o farmacie de cartier, el era tehnician la o firmă de instalații. Nu muream de foame, dar aveam rată, întreținere și două măsele de reparat ale Anei.

Din salariul meu cumpăram mâncarea. Din al lui se plăteau rata și facturile. Așa stabiliserăm cândva. Numai că mâncarea se scumpise, iar lista mea cuprindea acum și detergent, și caiete, și medicamente.

Cu o săptămână înainte îi spusesem:

— Anul acesta trebuie să împărțim cumpărăturile de Crăciun.

— Vorbim, îmi răspunsese.

N-am mai vorbit. Când aduceam subiectul, ori conducea, ori era obosit, ori „nu era momentul”.

În dimineața de Ajun aveam cheltuiți 930 de lei. Nu cumpărasem nimic extravagant. Carne, legume, ouă, smântână, fructe, băuturi. Cozonacii îi făceam eu.

Mai aveam 186 de lei până la salariu.

Am adunat bonurile când soacra mi-a spus că salata era prea acră și că ar mai trebui făcută una, mică, fără castraveți.

Atunci m-am oprit.

— Suntem trei familii. Cumpărăturile au costat 930 de lei. Câte 310 de familie. Și am nevoie de ajutor aici, nu de încă o listă.

Rodica a lăsat capacul pe aragaz cu zgomot.

— Nouă ne ceri bani ca să venim la copii?

— Vă cer să împărțim o cheltuială pe care n-o mai pot duce.

— Noi, pe vremuri, nu puneam părinții să plătească masa.

— Dar cine o pregătea?

— Eu! a spus, aproape strigând.

M-am uitat la mâinile ei. Avea articulațiile umflate. Știam că muncise enorm, la fabrică și acasă. Tocmai asta nu înțelegeam: de ce trebuia să fac și eu la fel, dacă pe ea o duruse?

Mihai mi-a făcut semn să ies pe hol.

A închis ușa bucătăriei, încet.

— O umilești pentru niște bani.

— Niște bani? Mai am 186 de lei.

A clipit.

— De ce nu mi-ai spus?

— Ți-am spus marți. Și sâmbătă, în mașină. Ai zis că vedem.

— Puteai să-mi ceri.

M-am uitat la el și mi-au dat lacrimile. Asta m-a înfuriat și mai tare. Nu voiam să plâng ca să fiu crezută.

— Nu vreau să-ți cer bani ca un copil. Vreau să vezi ce avem de făcut. Să nu fiu eu singura care știe că s-a terminat uleiul sau că Ana are nevoie de ghete.

Din sufragerie se auzea un colind. Ana colora pe covor, încă în pijama.

— Așa se face de obicei în familie, a murmurat el. Femeile se ocupă de masă…

— Atunci eu unde mă duc să fiu și eu în familie, nu la muncă?

N-a răspuns.

Am intrat în dormitor și mi-am schimbat bluza pătată. Îmi tremurau mâinile. Nu aveam niciun plan. Știam doar că, dacă mă întorceam la tocător și tăceam, la anul aveam să fim exact aici.

Când am ieșit, Cristina și Sorin tocmai sosiseră. Rodica le spunea, suficient de tare cât să aud:

— Acum ni se cere taxă la intrare.

Mi s-au încins obrajii.

— Nu e taxă. E partea fiecărei familii din cumpărături. Și cine rămâne la masă ajută la pregătit și la strâns.

Cristina s-a uitat întâi la mama ei, apoi la mine.

— Trebuia să ne spui suma de ieri. Îți trimiteam atunci.

— Trebuia, am zis. Eu… am tot sperat că vorbește Mihai.

El stătea lângă cuier. A băgat telefonul în buzunar.

— Eu trebuia să vorbesc. Elena mi-a spus de săptămâna trecută.

Rodica și-a luat poșeta.

— Bine. Dacă deranjăm, plecăm.

Mi s-a strâns stomacul. Aproape că am spus, din reflex, „nu asta am vrut”.

Mihai a vorbit înaintea mea.

— Nu deranjați, mamă. Dar nu poate Elena să muncească pentru toți. Eu am lăsat-o. Anul ăsta împărțim și banii, și treaba.

A urmat o liniște urâtă. Socrul meu, Vasile, și-a scos portofelul. Rodica nu se uita la nimeni.

Până la urmă, nimeni n-a plecat.

Cristina a terminat salata. Sorin a curățat cartofii. Mihai a spălat vasele și m-a întrebat unde ținem tava mare. I-am arătat, deși îmi venea să-i spun că locuia acolo de șase ani.

Rodica a stat o vreme pe scaun. Apoi a început să taie pâinea.

— Prea groase? m-a întrebat, fără să ridice ochii.

— Sunt bune așa.

N-a fost un Crăciun liniștit. La masă s-a vorbit puțin. Eu încă aveam un nod în gât. Dar după desert am stat lângă Ana, iar din bucătărie am auzit apa curgând și farfuriile așezate în uscător.

Pentru prima dată, nu m-am ridicat.

Mă mai întreb dacă trebuia să spun totul mai blând. Dar cât de blând trebuie să ceri ajutor, după ce ai fost auzită de atâtea ori și lăsată tot singură?