„Să nu mai vii cu copilul la noi.” Asta mi-au spus părinții mei, înainte ca un telefon de la spital să ne oblige să vorbim din nou

— Data viitoare să vii singur. Cu copilul să nu mai vii.

Tata a spus-o în timp ce îmi ținea geaca, de parcă mă anunța că afară plouă. Matei dormea pe umărul meu, cu obrazul lipit de guler. Avea patru ani și încă ținea în pumn o mașinuță pe care o adusese ca să i-o arate bunicului.

— Cum adică, fără copil?

Mama strângea firimiturile de pe masă în palmă. Nici nu s-a uitat spre mine.

— Ne obosește, Andrei. Aleargă, pune mâna pe toate. Noi vrem liniște.

M-am uitat la farfuria cu două felii de chec. Mama îi dăduse una, apoi îi spusese să nu mai ceară, că era pentru musafiri.

Noi ce fuseserăm?

— Am înțeles, am zis.

Pe scară am plâns fără zgomot. Matei era greu, liftul iar nu mergea, iar eu aveam impresia că, dacă mă opresc, n-o să mai pot coborî.

Ioana m-a așteptat acasă cu ciorba încălzită. Nu venise cu noi. De aproape un an, mama o făcea să se simtă în plus la fiecare masă, până când soția mea spusese că preferă să rămână acasă.

— Ce s-a întâmplat?

Am pus copilul în pat și i-am povestit.

Ioana a rămas cu polonicul în mână.

— Și tu ce le-ai spus?

— Că am înțeles.

A lăsat polonicul pe farfurie.

— Da. Tu înțelegi mereu. Numai noi trebuie să înghițim.

N-am avut ce să răspund. Ani întregi îi spusesem că mama vorbește fără să gândească, că tata nu știe să-și arate sentimentele. Le găsisem explicații pentru fiecare răutate.

Părinții mei nu o acceptaseră niciodată pe Ioana. Era casieră la un magazin, crescuse cu o mamă croitoreasă și nu avea, cum spunea mama, „pe nimeni în spate”. Eu terminasem o facultate și lucram la o firmă de instalații. În mintea lor, meritam altceva.

La cununie, mama îi zisese soacrei mele:

— Important e să se țină fata de casă.

De parcă Ioana venise la noi cu o cerere de angajare.

După nașterea lui Matei, am sperat că lucrurile se vor schimba. Am trimis poze, am sunat, am mers duminica la ei. Mama îl lua puțin în brațe, cât făceam fotografia, apoi spunea că o doare spatele.

Tata îi cumpăra dulciuri și le punea sus, pe frigider, „să nu se învețe prost”.

Eu continuam să duc copilul acolo. Asta mă rușinează și acum.

După seara aceea, n-am mai sunat. Au trecut aproape cinci luni. Mama îmi trimitea uneori câte o urare dimineața, cu flori. Niciodată nu întreba de Matei.

Într-o marți, la șase și douăzeci, m-a sunat tata.

— Maică-ta e la spital. A căzut în bucătărie. Vorbește greu… Au zis că e accident vascular.

M-am așezat pe marginea patului.

— E conștientă?

— Nu știu, Andrei. Nu înțeleg ce-mi spun ăștia.

Pentru prima dată, vocea lui părea mică.

Ioana s-a ridicat imediat.

— Du-te. Îl duc eu pe Matei la grădiniță.

— După tot ce…

— E mama ta. Du-te. Restul nu dispare, dar acum du-te.

L-am găsit pe tata pe holul secției, cu papucii de casă în picioare. Ținea poșeta mamei lipită de piept. Mi-a întins-o când m-a văzut, apoi a tras-o înapoi.

— Are buletinul aici. Să nu-l pierdem.

Doctorița ne-a explicat că mama era stabilă, dar avea slăbiciune pe partea dreaptă și dificultăți de vorbire. Următoarele zile contau mult. Avea nevoie de supraveghere și, mai târziu, de recuperare.

Când am intrat la ea, mama a încercat să-mi spună numele. Nu i-a ieșit. M-a prins de două degete cu mâna stângă.

Mi s-a făcut frică. Nu supărare, nu dreptate. Frică simplă, de copil.

Am stat lângă pat până mi-au cerut să ies.

În zilele următoare am alergat între serviciu și spital. Tata nu știa unde ținea mama actele, ce medicamente lua, nici cât venea întreținerea. La noi se apropia rata la mașină, iar eu îmi consumasem zilele libere.

Ioana a schimbat două ture cu o colegă. A făcut mâncare și pentru tata, în caserole pe care mi le punea lângă ușă.

A patra seară am găsit-o plângând în baie.

— Nu mai pot, mi-a zis. Fac tot ce trebuie și mă simt proastă că încă aștept să întrebe cineva dacă sunt bine.

Am vrut s-o îmbrățișez. S-a ferit puțin, apoi s-a lipit de mine.

A doua zi, tata a desfăcut caserola pe o bancă din curtea spitalului.

— Bună ciorba. A făcut-o Ioana?

Am dat din cap.

— Să-i spui mulțumesc.

— Spune-i tu.

A pus capacul la loc.

— Acum găsești momentul?

— Nu eu am ales momentul. Dar nu putem să ne prefacem că n-a fost nimic.

I-am spus atunci tot. Despre chec, despre drumurile făcute cu copilul ca să câștigăm puțină căldură. Despre soția mea, care pregătea mâncare pentru oameni ce abia îi răspundeau la salut.

Tata se uita la pantofi.

— Am crezut că, dacă nu ne băgăm prea mult…

— Mi-ai cerut să nu-ți mai aduc nepotul.

N-a mai încercat să explice.

După externare, mama a început recuperarea. Nu s-a îndreptat totul odată cu ea. Era nervoasă, obosea repede și uneori se răstea la tata pentru un pahar pus prea departe.

Într-o după-amiază m-a întrebat, rar:

— Matei… vine?

— Numai dacă vrea. Și întâi trebuie să vorbești cu Ioana.

Mama a întors capul spre geam. Am crezut că se supărase. După câteva minute mi-a cerut telefonul.

N-am auzit toată discuția. Doar atât:

— Te-am judecat. Fără să te cunosc… Îmi pare rău.

Ioana nu a promis nimic atunci.

Am mers la ei abia după alte trei săptămâni. O vizită scurtă, stabilită dinainte. Matei a rămas lângă ușă până când tata s-a așezat pe covor, cu genunchii trosnind.

— Îmi arăți mașinuța?

Copilul s-a uitat la mine.

— Stăm puțin, i-am spus. Și plecăm când vrei tu.

Mama i-a cerut Ioanei să se așeze lângă ea. N-au vorbit mult. La plecare, soția mea i-a potrivit perna, fără să spună nimic.

Încă nu avem duminici fericite ca în poze. Avem telefoane scurte, scuze stângace și vizite din care plecăm înainte să obosească cineva.

Vreau să-i am pe părinții mei aproape. Dar cum să le mai deschid ușa, fără să-mi învăț copilul că trebuie să suporte orice ca să fie iubit?