M-am dus la fiica mea ca să mă îngrijească după operație. Când am auzit ce plănuiau cu casa mea, am înțeles de ce îmi cereau actele

— Dacă nu semnează, îi spui că n-o mai putem ține aici. Unde să se ducă în starea asta?

Vocea ginerelui meu venea din bucătărie. Eu eram pe hol, desculță, sprijinită în cadru, cu cămașa de noapte lipită de spate. Mă ridicasem să cer un pahar cu apă.

— Vorbește mai încet, Sorin, a șoptit fiica mea.

N-a spus că nu e de acord. Asta m-a durut înainte să înțeleg restul.

Aveam șaizeci și opt de ani și trecuseră două săptămâni de la operația la șold. Doctorul îmi spusese că recuperarea avea să dureze și că, la început, nu era bine să stau singură. Casa mea era la treizeci de kilometri de oraș, cu două trepte înalte la intrare și sobă de făcut.

Alina insistase să vin la ei.

— Mamă, doar nu te las să te chinui. Stai o lună, două, cât trebuie.

Plânsesem atunci. De ușurare. De când murise Petre, soțul meu, mă obișnuisem să mă descurc singură și aproape uitasem cum e să spună cineva „te ajut”.

La ei dormeam în camera nepoatei mele, Daria, plecată la facultate. Îmi țineam medicamentele într-o cutie de biscuiți și lucrurile într-o sacoșă, ca să nu încurc.

Dădeam bani pentru cumpărături. Alina îi lua spunând că nu trebuia, dar îi punea repede în buzunar. Nu m-am supărat. Știam că aveau rate.

În seara aceea, pe hol, am auzit foșnetul unor hârtii.

— Cu șaizeci și ceva de mii stingem creditul meu, restanțele și mai rămâne, a spus Sorin. Ea rămâne la noi. Oricum, casa aia numai cheltuieli face.

— Și dacă întreabă de bani?

— Îi explicăm că îi administrăm noi. Pentru binele ei.

M-am întors în cameră fără apă. Cadrul a scârțâit și am încremenit. Din bucătărie nu s-a mai auzit nimic.

N-am dormit. Mă uitam la ghiozdanul vechi al Dariei, agățat după ușă, și încercam să-mi amintesc când ajunsese fata mea să vorbească despre mine ca despre o problemă de rezolvat.

Dimineață, Alina mi-a pus ceaiul lângă pat.

— Trebuie să discutăm ceva, mamă.

S-a așezat pe marginea saltelei, fără să mă privească.

— Nu mai poți sta singură la țară. Ne-am gândit să vinzi casa. Tu rămâi aici și scapi de griji.

— Voi v-ați gândit sau eu?

A ridicat ochii.

— De ce vorbești așa?

— Pentru că eu vreau să mă întorc acasă.

A strâns cana atât de tare, încât lingurița a început să zornăie.

Mai târziu a venit Sorin cu o mapă. Mi-a pus pe masă o copie după actul casei. Îi cerusem Alinei să-mi aducă de acasă cămașa groasă și dosarul medical. Adusese și mapa cu actele proprietății, din același sertar.

— Le-am luat să fie la îndemână, a spus ea, văzându-mă cum mă uit.

În mapă era și un proiect de procură. Sorin mi-a explicat că făcuseră o programare la notar pentru ziua următoare. Îi puteam da Alinei dreptul să se ocupe de vânzare, ca să nu mai fiu purtată pe drumuri.

— Nu semnez.

A lăsat mapa jos.

— Nici măcar n-ai citit.

— Am auzit destul aseară.

Alina s-a albit. Sorin și-a tras scaunul și s-a așezat în fața mea.

— Dacă ai ascultat pe la uși, atunci știi că suntem într-o situație grea.

Atunci am aflat cât de grea. El făcuse un credit pentru o afacere cu materiale de construcții care nu mersese. Mai aveau bani împrumutați și întârziaseră cu rata apartamentului. Mașina, cumpărată cu un an înainte, era tot pe datorie.

Îmi părea rău pentru ei. Chiar îmi părea. Dar nu pricepeam cum ajunsese casa mea soluția lor fără să mă întrebe nimeni.

— Puteați să-mi spuneți, am zis.

— Și ce făceai? a izbucnit Alina. Ne dădeai două sute de lei și ne spuneai să fim chibzuiți?

Mi s-a făcut rușine. Pensia mea era mică și ajutorul meu fusese mereu pe măsura ei: un borcan cu zacuscă, carne de sărbători, bani puși în palma Dariei când nu se uita nimeni.

Sorin a împins hârtiile spre mine.

— Noi te îngrijim. Nu putem să ne ducem toți la fund ca să ții tu casa goală.

— Casa nu e goală. Eu lipsesc din ea o lună.

— Ești încăpățânată, mamă, a spus Alina. Toată viața ai vrut să faci numai cum știi tu.

M-am uitat la ea. Avea cearcăne și o pată de cafea pe mânecă. Era obosită, speriată și supărată pe mine. Pentru o clipă, mi-a venit să cedez. Numai să nu mă mai privească așa.

Apoi m-am gândit unde aș fi plecat data viitoare când i-aș fi încurcat.

— Vreau actele înapoi.

Sorin s-a ridicat brusc.

— Atunci să vedem cine te mai spală și cine-ți mai face de mâncare.

Alina a spus „Sorin”, încet. Atât.

Am sunat-o pe sora mea, Ileana, din baie. Stăteam pe capacul toaletei, cu telefonul ascuns în prosop. Mi-era rușine să spun ce se întâmplase. Am început cu operația, cu durerile, cu orice altceva.

— Marioară, tu vrei să vin să te iau? m-a întrebat.

Atunci am plâns.

Ileana a ajuns după-amiază cu fiul ei, Cătălin. Au luat cadrul, sacoșa și medicamentele. Eu am cerut din nou mapa cu actele. Alina mi-a adus-o din dormitor și a verificat foile în fața mea, cu buzele strânse.

La ușă mi-a spus:

— Să nu zici pe urmă că te-am dat afară.

— N-am să spun. Dar nici că m-ai rugat să rămân n-am să pot spune.

Acasă, Ileana a stat cu mine zece zile. După aceea, vecina mea, Rodica, venea dimineața, iar o femeie din sat mă ajuta, contra cost, cu lemnele și curățenia. Am făcut recuperare cu banii puși deoparte pentru gard.

N-a fost ușor. Într-o noapte am scăpat ligheanul și am stat pe scaun până dimineață, lângă apa vărsată. M-am întrebat dacă nu greșisem. Dar dimineață am deschis ușa și am simțit mirosul pământului ud din curtea mea.

Au trecut șapte luni. Alina mă sună rar. Vorbim despre șold, vreme și prețul medicamentelor. Despre casă, niciodată.

Eu încă mă uit spre poartă când aud o mașină oprind. Mi-e dor de fata mea, chiar și după toate astea.

Dar dacă aș fi semnat ca să nu-mi pierd copilul, aș mai fi avut vreodată curaj să-i spun „nu”?