După accidentul soțului meu, o fetiță a intrat în salon și i-a spus „tata”. Atunci am aflat unde dispăruse din viața noastră timp de zece ani

— Tata, de ce ai atâtea fire?

Fetița a trecut pe lângă mine cu un iepuraș de pluș strâns la piept. M-am uitat în spate, convinsă că intrase în salonul greșit. Dar Radu, soțul meu, a întins mâna sănătoasă spre ea.

Apoi m-a văzut în ușă.

— Irina… pot să-ți explic.

Femeia care o însoțea pe copilă s-a oprit lângă mine. Ținea o sacoșă cu iaurturi și o pereche de papuci bărbătești.

— Dumneavoastră cine sunteți? m-a întrebat.

Aveam încă în mână încărcătorul pe care Radu mă rugase să i-l aduc.

— Soția lui.

Sacoșa i-a alunecat până aproape de podea.

Cu două zile înainte, mă sunase un polițist. Radu fusese lovit de o dubă pe un drum de lângă Ploiești. Avea bazinul fracturat, câteva coaste rupte și o leziune pentru care medicii îl operaseră de urgență.

Plecasem din Brașov cu fratele meu la volan. Tot drumul mă gândisem cum aveam să le spun copiilor dacă nu supraviețuia. Vlad avea șaisprezece ani, Mara doisprezece. Îi lăsasem la mama, spunându-le doar că tata avusese un accident și că medicii aveau grijă de el.

Când ieșise din operație, plânsesem de ușurare lângă un automat de cafea.

Acum mă uitam la o fetiță care îl ținea de degete.

O chema Ilinca. Avea opt ani.

Mama ei, Alina, m-a urmat pe hol după ce o infirmieră a rugat-o să lase copilul câteva minute cu ea. Ne-am așezat pe două scaune de plastic, cu un loc gol între noi.

— Mi-a spus că e divorțat, a zis. Că locuiești cu copiii în apartamentul vostru și că vine la voi să-i vadă.

— Noi locuim împreună.

Alina și-a acoperit gura.

— De zece ani suntem împreună.

Am început să număr fără să vreau. Mara avea doi ani când începuse totul. Eu mă întorsesem atunci la serviciu, la contabilitatea unei firme de distribuție, și o învățam pe mama cum să-i dea siropul de tuse.

El îmi spunea că pleacă pe șantiere.

Două nopți la Ploiești. Trei zile cu băieții de la firmă. O lucrare urgentă, un beneficiar care nu plătise, o mașină stricată.

Nu dispăruse niciodată complet. Tocmai asta făcuse totul credibil. Suna seara, întreba de teme, îmi amintea să plătesc întreținerea.

— De Crăciun unde era? am întrebat.

— La părinții lui. Așa zicea.

În fiecare an, după masa de Crăciun, pleca „să verifice centrala la depozit”. Eu îi puneam sarmale într-o caserolă.

Alina a scos telefonul. Nu ca să-mi demonstreze ceva. Cred că nici ea nu mai știa ce fusese adevărat. Mi-a arătat o fotografie de la aniversarea Ilincăi. Radu ținea un tort, purtând puloverul cumpărat de mine.

N-am mai putut să mă uit.

M-am întors în salon după ce au plecat.

— Zece ani?

Radu privea spre geam.

— N-am știut cum să ies din situația asta.

— În fiecare dimineață ai știut cum să intri înapoi în casa noastră.

A început să plângă. Altădată m-aș fi apropiat imediat. Atunci am rămas lângă ușă.

— Copiii să nu afle acum, m-a rugat. Măcar până mă pun pe picioare.

— Și după? Când ar fi fost momentul bun pentru tine?

Nu mi-a răspuns.

Le-am spus sâmbătă, acasă. Mama stătea în bucătărie, deși o rugasem să ne lase singuri. O auzeam mutând aceeași linguriță în chiuvetă.

Am spus simplu că tatăl lor avea de multă vreme o relație cu altă femeie și că exista o fetiță.

Mara m-a întrebat prima:

— Deci eu am o soră?

Vlad s-a ridicat atât de brusc, încât scaunul a lovit peretele.

— De-aia n-a venit la meciul meu?

Nu m-a întrebat dacă ne iubea. M-a întrebat despre o marți din noiembrie, când își așteptase tatăl în tribună și el spusese că rămăsese blocat pe drum.

— Nu știu, am zis.

Mi-a fost rușine că nu puteam să-i dau un răspuns.

În seara aceea, Mara și-a șters fotografia cu el de pe ecranul telefonului. După zece minute a pus-o la loc. Am văzut-o și m-am prefăcut că nu observ.

Au urmat săptămâni urâte. Vlad a început să lipsească de la prima oră. Mara dormea cu veioza aprinsă și mă întreba la fiecare întârziere dacă mă mai întorc.

Am cerut ajutorul consilierei de la școală. Apoi am găsit o psihologă. Am redus ședințele mele, nu pe ale lor, când am văzut cât ne costau.

Și banii au căpătat alt înțeles.

Rata apartamentului, creditul pentru mașină, economiile care nu se adunau niciodată. Eu amânasem două lucrări dentare fiindcă Radu spunea că trecem printr-o perioadă grea. În extrase am găsit transferuri regulate și retrageri despre care îmi spusese că erau pentru materiale.

Alina plătea chirie. Nici ea nu trăise în belșug. Doar el avusese două case în care cineva îi încălzea mâncarea.

Soacra mea a venit într-o duminică.

— Nu-l poți lăsa acum, în halul în care este.

I-am pus ceaiul în față, dar mâna îmi tremura.

— Nu l-am lăsat pe marginea drumului. Are medici, recuperare, familie. Eu nu mai pot să-i fiu soție.

— Gândește-te la copii.

— La ei mă gândesc.

Am depus cererea de divorț cât încă mergea cu cârje. Când a fost externat, s-a dus la mama lui. I-am pregătit hainele și actele într-o geantă, fără să-i arunc lucrurile pe scară, cum îmi imaginasem în nopțile în care nu dormeam.

Ultima noastră discuție a avut loc în bucătărie.

— Chiar nu mai avem nicio șansă?

— Eu nici nu știu pentru ce căsnicie îmi ceri o șansă, Radu. Pentru aia pe care credeam că o avem?

S-a uitat la locul lui de la masă. Mara îi pusese acolo, cu ani în urmă, un abțibild cu o stea. Încă se vedea urma lipicioasă.

Nu i-am interzis să-și vadă copiii. Vlad nu vrea deocamdată. Mara vorbește cu el duminica, uneori doar trei minute. După apel vine lângă mine și mă roagă să n-o întreb nimic.

O respect.

Cu Alina am mai vorbit o singură dată. Mi-a spus că și ea îl părăsise. N-am simțit bucurie. Am întrebat-o doar dacă Ilinca era bine.

Încă mă doare când descopăr câte o amintire care nu mai înseamnă ce credeam. Dar în casă nu mai așteptăm cheia lui în ușă.

Pot să accept că va rămâne tatăl copiilor mei. Dar ar fi trebuit să rămân soția lui doar ca ei să nu fie nevoiți să învețe atât de devreme ce înseamnă trădarea?