Fiul meu mi-a cerut să-și vadă tatăl înainte să plece din țară. Eu încă păstram verigheta cu care omul acela plătise o minciună

— Vreau să-l văd pe tata înainte să plec.

Am lăsat farfuria prea brusc pe masă. S-a ciobit pe margine, lângă degetul lui Andrei. El n-a tresărit. Stătea în bucătărie cu geaca îmbrăcată, de parcă își pregătise deja fuga de răspunsul meu.

— După doisprezece ani, acum și-a găsit timp?

— Eu l-am căutat, mamă.

Asta m-a durut mai rău decât dacă mi-ar fi spus că îl urăște. Băiatul meu îl căutase pe omul pe care eu mă chinuisem să nu-l mai caut nici măcar în amintiri.

Peste patru zile, Andrei pleca la muncă în Germania. Avea douăzeci și unu de ani, o calificare de electrician și un contract pe care îl citiserăm împreună, la masa aceea. Spunea că nu se mai întoarce să locuiască aici. Nu cu salariile de aici, nu cu chiria care ne înghițea jumătate din venituri.

Îi cumpărasem bocanci din banii puși deoparte pentru o măsea.

Sorin plecase când Andrei era în clasa a treia. Mai întâi venise mirosul străin de pe cămașă, apoi telefonul întors cu ecranul în jos. La urmă, o femeie mă sunase să-mi spună că ei se iubesc și că ar trebui să înțeleg.

De înțeles, am înțeles. Facturile tot eu le-am plătit.

Pensia alimentară venea când își amintea. La serbări nu ajungea, de ziua copilului trimitea uneori un mesaj. Într-o iarnă, Andrei dormise cu telefonul sub pernă, fiindcă taică-su promisese că îl sună după tură.

Dimineața, telefonul avea bateria descărcată. Niciun apel.

— Ce vrei de la el? l-am întrebat acum.

Andrei și-a frecat fermoarul gecii între degete.

— Să-l întreb de ce.

— Crezi că are un răspuns?

— Nu știu. Dar m-am săturat să-l inventez eu.

M-am întors spre chiuvetă. Mi-era rușine de ce simțeam: parcă întâlnirea lor ștergea nopțile în care îi pusesem comprese și diminețile când plecam la confecții înainte să se lumineze.

— Ai douăzeci și unu de ani. Nu-ți trebuie voie de la mine.

— Nu voie îți cer. Vreau să nu crezi că te aleg mai puțin pe tine.

Am stat cu mâinile sub robinet până s-a răcit apa.

Întâlnirea am stabilit-o într-o cofetărie de lângă autogară. Andrei m-a rugat să vin. Voia să stau la altă masă, doar să știe că sunt acolo.

Sorin a întârziat șaptesprezece minute.

Le-am numărat fără să vreau. Când a intrat, avea tâmplele albe și aceeași mișcare cu care își scutura cheile în palmă. Mi s-a strâns stomacul.

— Măi, ce bărbat te-ai făcut!

A întins brațele. Andrei s-a ridicat, dar nu s-a apropiat.

S-au așezat. Eu priveam zahărul vărsat pe farfurioara mea.

— Am auzit că pleci, a început Sorin.

— De la mine ai auzit. Eu ți-am scris.

— Da, mă rog… Mă bucur pentru tine.

Andrei n-a atins sucul.

— De ce n-ai venit?

Sorin s-a uitat spre mine.

— Au fost multe între mine și maică-ta.

— Eu n-am fost între voi. Eu eram acasă.

Chelnerița a venit cu o cafea. A întrebat cine ceruse lapte. Nimeni nu i-a răspuns imediat.

Sorin a desfăcut un pliculeț de zahăr și l-a vărsat pe lângă ceașcă.

— La început mi-a fost greu. După aia… mi-a fost rușine. Cu cât trecea timpul, cu atât nu știam ce să spun.

— Puteai să spui „bună”.

Mi-am mușcat obrazul pe dinăuntru. Aș fi vrut să intervin, să-i cer socoteală pentru fiecare promisiune. Dar Andrei nu venise pentru întrebările mele.

Sorin a scos niște bani.

— Să ai de drum.

Băiatul a împins bancnotele înapoi.

— Nu pentru asta te-am chemat.

Au mai vorbit puțin. Despre serviciu, despre camera pe care Andrei urma s-o împartă cu încă doi români. La plecare, Sorin a întrebat dacă îl poate suna.

— Poți. Dar nu promite dacă n-o faci.

Afară, Andrei a mers înaintea mea până la trecere. Apoi s-a oprit și a început să plângă, întors cu fața spre vitrina farmaciei.

L-am luat de braț.

— Îmi pare rău, mamă.

— N-ai pentru ce.

— Tot speram să aibă un motiv… ceva.

N-am găsit nimic de spus. L-am ținut lângă mine cât s-au schimbat de două ori luminile semaforului.

Nu știu dacă îl va ierta. Eu încă nu pot.

Dar cum să-i cer copilului meu să închidă o ușă înainte să se uite singur dincolo de ea?