De ziua fiului nostru, am refuzat să gătesc pentru șaisprezece rude. Soțul mi-a spus că nu mă implic în familie, iar eu mi-am făcut bagajul

— Dacă nici de ziua copilului nu ești în stare să gătești, atunci când? a întrebat soțul meu, trântind pe masă o pungă cu carne.

Țineam tortul în brațe. Pe hol, Matei încerca să umfle un balon, iar Ilinca mă trăgea de bluză fiindcă își vărsase sucul pe șosete. Soacră-mea a ridicat capacul oalei de pe aragaz.

— Paste? Pentru musafiri?

Atunci am pus tortul jos. Îmi tremurau mâinile atât de tare, încât am stricat cu degetul marginea de frișcă.

— Nu sunt musafirii mei. Tu ai invitat șaisprezece oameni, fără să mă întrebi.

Radu s-a uitat spre copii.

— Iar începi?

Nu mai țin minte când începusem. Știu doar că de multă vreme vorbeam și nu mă auzea nimeni.

Lucram la contabilitatea unui depozit, opt ore pe zi. Plecam la șapte și un sfert, după ce pregăteam două pachețele, căutam haine și ștergeam laptele de pe masă. Radu îi ducea pe copii dimineața, dacă nu avea ședință. După-amiaza îi luam eu, mereu eu.

Aveam rată, o mașină veche și o listă de cumpărături care se scumpea de la o săptămână la alta. Nu ne permiteam pe cineva la curățenie. Nici nu propusesem vreodată. Mi se părea că trebuia să mă descurc.

După serviciu veneau temele lui Matei, baia Ilincăi, cina, vasele, rufele uitate ude. La unsprezece seara îmi aminteam că nu mâncasem decât covrigul de la prânz.

Radu spunea că și el era obosit. Îl credeam. Doar că oboseala lui avea canapea. A mea mai avea o mașină de întins.

Soacră-mea, doamna Viorica, venea de trei ori pe săptămână. Avea cheia pentru urgențe, dar urgență devenise și pătrunjelul adus de la piață.

— Pe vremea mea, fierbeam și rufele, spunea, trecându-și degetul pe hotă.

Dacă făceam supă, lipsea felul doi. Dacă găteam două feluri, baia nu era lună. Radu nu intervenea.

— Așa e mama. Nu pune și tu totul la suflet.

Eu trebuia să nu pun. Ea putea să spună orice.

Cu o săptămână înainte de aniversare, îi spusesem clar: fac tortul, comandăm pizza pentru copii și câteva platouri pentru adulți. Matei împlinea opt ani. Voia baloane și să se joace cu verii lui.

Radu acceptase. Sau cel puțin dăduse din cap fără să ridice ochii din telefon.

Vineri seara am aflat că mama lui chemase și frații, și cumnații, și o mătușă. Șaisprezece persoane cu tot cu copii. Apoi mi-a trimis lista: sarmale, salată de boeuf, friptură, două tăvi de prăjituri.

I-am răspuns că nu pot.

M-a sunat imediat.

— Cum să nu poți? Te scoli mai devreme.

În dimineața aniversării, eu făceam paste pentru cei mici când au apărut amândoi cu sacoșele. Carnea era pentru sarmale. Varza o aducea socrul meu mai târziu.

— Am spus că nu fac, am repetat.

— Nu putem arunca banii pe comenzi fiindcă ție nu-ți arde de bucătărie, a zis Radu.

M-am uitat la sacoșe, la cămașa lui călcată de mine înainte de culcare.

— Ai timp să le faci tu.

A râs scurt.

— Nu mă pricep.

— Nici eu nu m-am născut învățată.

Soacră-mea și-a încrucișat brațele.

— Nu e prima dată când arăți că familia asta nu e o prioritate pentru tine.

Asta m-a lovit mai rău decât toate observațiile despre praf.

Matei a apărut în ușă cu balonul dezumflat.

— Mami, mai vine lumea dacă nu avem sarmale?

M-am lăsat lângă el și i-am spus că vine. Că ziua lui nu depinde de sarmale. Apoi am intrat în baie și am plâns cu apa pornită.

Petrecerea s-a ținut. Radu a cumpărat pizza, supărat de parcă plătise o amendă. Copiii s-au distrat. Adulții au mâncat și nimeni n-a murit de foame. Doar soacră-mea a repetat că ea, dacă știa, pregătea de acasă.

Seara, după ce au adormit copiii, Radu mi-a spus:

— M-ai făcut de râs în fața mamei.

Nu m-a întrebat de ce plânsesem. Atunci am scos geanta de voiaj.

— Mâine merg la ai mei. Singură. Trei zile.

— Și copiii?

— Au tată.

Mama locuia la două stații de autobuz. Când m-a văzut, a vrut să mă întrebe ceva, dar s-a oprit. Mi-a încălzit ciorbă. Am mâncat fără să mă ridic după un pahar, un șervețel, o altă lingură.

În prima noapte am dormit nouă ore. Dimineața m-am trezit vinovată. Asta m-a speriat: nici odihnită nu știam să stau fără să mă cert singură.

Radu m-a sunat la șapte și douăzeci.

— Unde sunt pantalonii de schimb ai Ilincăi?

— În sertarul de jos.

— Și caietul pentru opțional?

— În ghiozdanul lui Matei. Uită-te, te rog.

La al treilea apel i-am spus că nu pot conduce casa prin telefon. A tăcut, apoi a închis.

Marți, doamna Viorica s-a dus la ei. Am aflat mai târziu că îi făcuse o oală de ciorbă și îi explicase că femeile mai au asemenea ieșiri.

Dar seara, când Ilinca a făcut febră, ciorba n-a găsit termometrul, n-a schimbat cearșaful și n-a stat trează lângă pat.

Miercuri a venit Radu la ai mei. Avea bluza pătată și în mână lista pentru grădiniță.

— Credeam că exagerezi, a spus.

Am așteptat.

— Mama a zis să te chem acasă, că nu pot continua așa.

Mi s-a strâns stomacul.

— Și tu ce ai zis?

S-a uitat la foaia mototolită.

— Că tu ai continuat ani întregi.

Nu l-am îmbrățișat. Eram încă furioasă. I-am spus că nu mă întorc pentru o promisiune făcută de oboseală.

Am scris pe o coală cine face ce. El prelua cumpărăturile, rufele și două seri de gătit. Dusul și luatul copiilor le împărțeam după program. Fără să-i amintesc eu de fiecare dată.

— Și mama? a întrebat.

— Nu mai intră fără să anunțe. Iar dacă mă jignește, nu mă mai lași singură în discuție.

Au trecut patru luni. Nu trăim într-o reclamă. A micșorat două pulovere, eu încă îi verific uneori lista și ne mai certăm. Dar când mama lui a comentat că supa era prea limpede, Radu i-a spus că el o făcuse. Ea a schimbat vorba.

Duminica trecută am băut cafeaua caldă cât el strângea masa. Mi s-a părut ceva mare, deși n-ar fi trebuit.

Încă mă întreb de ce a trebuit să plec ca să fiu auzită. Voi unde ați fi pus limita?