Tatăl meu s-a întors după 18 ani și a cerut să mă ducă la altar. Dar eu alesesem deja omul care mă crescuse

— Dacă intri în biserică la brațul lui, pentru mine înseamnă că nu mai ai tată.

Mihai stătea în bucătăria mea, cu o sacoșă de cadouri lângă picior. Pe masă aveam invitațiile de nuntă. Mi-a împins una cu degetul, oprindu-se la rândul unde îi trecusem pe mama și pe Petre drept părinții mei.

— Sunt viu, Ioana. Puteai măcar să mă întrebi.

Aveam douăzeci și șase de ani. El lipsise optsprezece.

Când plecase, îmi promisese că se întoarce până încep școala. Mama îi împăturise două cămăși, iar eu îi ascunsesem în buzunar un desen. L-am așteptat în septembrie, apoi de Crăciun. După aceea, am început să spun colegilor că tata muncește departe.

Era mai ușor decât să spun că nu știam unde este.

Petre a apărut când aveam zece ani. Repara instalații și venea acasă cu mâinile crăpate. Prima dată când mi-a spus să-mi iau geaca, i-am răspuns că nu e tata ca să-mi dea ordine.

N-a ridicat vocea.

— Nu sunt. Dar afară plouă și tu tușești.

Mi-a lăsat geaca pe spătarul scaunului.

Nu m-a câștigat cu lucruri mari. Mi-a încălzit mâncarea când mama lucra schimbul doi. A venit la școală când mi s-a făcut rău. Înainte de bacalaureat, mergea încet prin casă, să nu mă deranjeze din învățat.

Când am intrat la facultate în București, a vândut mașina ca să-mi plătească primul an de cămin și cheltuielile.

— Oricum consuma mult, a zis.

L-am văzut însă trecând palma peste capotă înainte să-i dea cheile cumpărătorului.

Mihai m-a căutat cu trei luni înainte de nuntă. Mama îi dăduse numărul meu fără să mă întrebe. Ne-am întâlnit într-o cofetărie. Avea părul rar și ținea ceașca în ambele mâini.

Mi-a spus că fusese laș, că viața lui se destrămase, că îi era rușine să mă caute după atâta timp.

— Și pe urmă au mai trecut niște ani, a murmurat.

Am plâns. Nu fiindcă îl iertasem. Fiindcă încă îmi doream să mă fi căutat mai devreme.

Ne-am mai văzut de patru ori. Mi-a adus flori de ziua mea și m-a întrebat unde lucrez. Pentru o clipă, mi-am permis să cred că putem începe ceva. Încet, fără promisiuni mari.

Apoi a aflat de intrarea în biserică.

Eu și Andrei vorbiserăm cu preotul să mă lase să vin până la ușă la brațul lui Petre, înainte să ne așezăm lângă nași. Pentru mine era un mulțumesc pe care nu știam să-l spun altfel.

Pentru Mihai, devenise o umilință publică.

— O să creadă lumea că sunt mort sau că nu mi-ai dat voie să vin.

— Poți să vii. Te-am invitat.

— Ca musafir? La nunta fetei mele?

M-am uitat la sacoșa de lângă el. Din ea ieșea colțul unei cutii cu pahare. Îmi adusese un cadou și venise să ceară un loc.

După ce a plecat, m-a sunat bunica Doina.

— Sângele apă nu se face. Petre ar trebui să înțeleagă.

— Dar eu când am avut nevoie să înțeleagă cineva?

A tăcut puțin, apoi mi-a spus că nunta nu era momentul pentru răzbunări.

Vorba asta m-a urmărit două zile. Dacă asta făceam? Dacă voiam, fără să recunosc, să-l doară?

Petre m-a găsit plângând în debara, unde căutam niște fețe de masă pentru petrecere.

— Mergi cu el, dacă îți e mai ușor, mi-a spus. Eu tot acolo sunt.

Își freca verigheta cu degetul mare. Nu se uita la mine.

Atunci am înțeles că îl durea și pe el. Doar că nu voia să-mi mai pună ceva în cârcă.

L-am sunat pe Mihai în seara aceea.

— Vreau să ne cunoaștem. Dar la biserică merg cu Petre. Nu ca să te pedepsesc.

— Atunci pentru ce?

— Pentru tot ce a făcut când tu nu erai.

A închis. Două zile n-am primit nimic. În ajunul nunții mi-a scris doar: „Vin.”

L-am văzut lângă ultima bancă. Când Petre mi-a întins brațul, Mihai și-a coborât privirea. Mi-a fost milă de el. Încă îmi este, și nu mi-e simplu să spun asta.

Petre avea mâneca puțin scurtă și mâna rece. M-am prins strâns de el.

— Hai, tată.

A tras aer în piept și am pornit.

Nu știu cât îmi va lua să-l iert pe omul care s-a întors. Dar ar fi fost drept să-l dau la o parte pe cel care nu plecase niciodată?