M-a părăsit fiindcă nu aveam copii. După patru ani, s-a întors cu analizele în mână și mi-a cerut să fim din nou o familie

— Apartamentul îl vindem. Nu pot să-mi îngrop viața lângă tine, a spus Radu, împingând spre mine dosarul cu actele casei.

Eu țineam încă în mână testul de sarcină. Îl ascunsesem în buzunarul halatului, deși vedeam de o jumătate de oră aceeași singură linie.

— Adică lângă mine n-ai o viață?

Și-a tras fermoarul genții. Nici nu s-a uitat la mine.

— Știi ce vreau să spun. Eu vreau o familie.

Aveam treizeci și cinci de ani și eram căsătoriți de nouă. De cinci încercam să avem un copil.

Eu făcusem analize, ecografii, investigații de care îmi fusese frică. Îmi luam liber cu orele de la biroul unde lucram ca operator facturare și inventam scuze, fiindcă șefa începuse să ofteze când mă vedea la ușă.

Radu făcuse o singură vizită la medic. Când i se recomandase spermograma, râsese în mașină.

— N-am eu probleme din astea. Mai caută un doctor bun pentru tine.

Îl rugasem. Ne certaserăm. Apoi tăcusem, de teamă că orice insistență avea să-l îndepărteze.

La masa de Paște, mama lui îmi spusese, în timp ce strângea farfuriile:

— Poate te gândești prea mult. Femeile înainte nu umblau atâta pe la doctori.

Radu își mai tăiase o felie de cozonac. Atât.

După plecarea lui, am aflat că le spusese tuturor că eu nu puteam avea copii. Inclusiv prietenilor noștri. O vecină m-a oprit pe scară și mi-a recomandat un ceai.

Divorțul a durat aproape un an. Radu voia jumătate din prețul apartamentului, dar susținea că avansul dat de părinții lui trebuia scăzut înainte. Eu aveam extrasele ratelor plătite din salariul meu în cele opt luni cât fusese șomer.

— Acum ții socoteala? m-a întrebat pe hol, înainte să intrăm la avocat.

Mă uitam la pantofii lui noi și mă gândeam că mie îmi intra apă prin talpă.

Am vândut apartamentul. După stingerea creditului și împărțirea banilor, mi-a rămas cât să închiriez o garsonieră și să nu mă sperii imediat de fiecare factură.

Pe urmă m-am speriat.

Stăteam seara pe marginea patului, cu geaca pe mine. Nu aprindeam lumina. Uneori mâncam pâine cu brânză deasupra chiuvetei, ca să nu murdăresc o farfurie.

Sora mea, Ioana, a venit într-o duminică și a deschis geamul.

— Nu trebuie să fii bine. Dar trebuie să mergem la cineva.

M-am supărat pe ea. După aceea am plâns în mașina ei, în parcarea unui cabinet de psihiatrie.

Depresia n-a trecut fiindcă mi-am cumpărat o rochie sau fiindcă mi-a spus cineva că merit mai mult. Am urmat tratament, am făcut terapie și au fost săptămâni când singura reușită era că ajungeam la serviciu cu părul spălat.

Încet, am început să pot și altceva.

Am făcut un curs de contabilitate primară. Seara învățam la masa pe care țineam și uscătorul de vase. O fostă colegă m-a recomandat unui atelier de mobilă care căuta pe cineva pentru facturi și gestiune.

Salariul era mai bun. Programul, mai omenesc.

Prima dată când am pus bani deoparte fără să calculez dacă mai aveam pentru întreținere, am sunat-o pe Ioana. Am râs amândouă pentru trei sute de lei. Pare puțin, dar mie mi se părea o avere.

Radu a revenit după patru ani.

M-a așteptat în fața blocului, cu un plic îndoit în mână. Am rămas lângă interfon.

— Am făcut niște investigații. Cu cineva… încercam să avem un copil.

Mi s-a strâns stomacul. Nu fiindcă fusese cu alta. Fiindcă el încă mergea înainte, iar vina rămăsese la mine.

— E o cauză genetică, a zis. Medicul spune că problema a fost la mine de la început.

Își freca degetul pe locul unde purtase verigheta.

— Te-am nedreptățit. Putem încerca din nou. Există variante, putem adopta…

— Când te-am rugat eu să discutăm despre adopție, ai spus că nu vrei să crești copilul altuia.

A coborât ochii.

— Eram prost. Mi-e dor de noi.

M-am gândit la mine pe marginea patului, cu geaca încheiată până sus.

— Mie nu, Radu.

A ridicat plicul, parcă dovada aceea trebuia să deschidă și ușa.

— Dar acum știi că nu era vina ta.

— Nici dacă problema era la mine nu meritam să mă tratezi așa.

Am intrat în bloc. Sus, am pus apă pentru ceai și am plâns puțin. Apoi mi-am pregătit mâncarea pentru serviciu.

Nu l-am refuzat fiindcă nu putea avea copii. L-am refuzat fiindcă mă lăsase singură când credea că eu nu puteam.

Oare o scuză spusă după ce adevărul te obligă mai poate repara anii în care ai ales să rănești?