Nora mea mi-a luat bani din cont timp de doi ani, iar fiul meu știa. Când soțul mi-a spus să tac, am înțeles că eram singură în propria casă

— Nu te mai uita la ea, Radu. Uită-te la mine și spune-mi că n-ai știut.

Fiul meu stătea lângă frigider, cu brațele încrucișate. Ioana strângea o cârpă între degete, deși masa era curată. Am împins extrasele de cont printre farfuriile rămase de la cină.

— Douăzeci și una de mii patru sute de lei. Atât lipsește.

Radu și-a coborât ochii.

— Mamă, voiam să-i punem înapoi.

Atunci am tras scaunul și m-am așezat. Până în clipa aceea încă sperasem că era o greșeală.

Am șaizeci și trei de ani. Am lucrat treizeci și șapte într-o fabrică de confecții din Ploiești. Banii aceia erau partea mea din vânzarea casei părintești, după moartea mamei. Îi țineam pentru bătrânețe, pentru doctori, pentru momentul în care eu și Petre n-am mai fi putut să ne ajutăm singuri.

Pensia îmi venea prin poștă. Contul acela îl foloseam rar.

Cu doi ani înainte, după operația la șold, îi dădusem Ioanei cardul să-mi cumpere medicamente și să scoată bani pentru recuperare. Îi spusesem codul. Nu mă mândresc cu asta, dar așa fusese. Era nora mea, locuia cu mine, îmi aducea supa la pat.

Când m-am pus pe picioare, mi-a înapoiat cardul în sertarul bufetului. Acolo îl țineam mereu. Nu mi-a trecut prin cap să schimb codul.

M-am dus la bancă fiindcă voiam să schimb cada cu o cabină de duș. Mă tot împiedicam de marginea ei. Funcționara mi-a spus soldul, iar eu am rugat-o să mai verifice.

— Ar trebui să fie aproape patruzeci și șase de mii, am zis.

Mi-a întors ecranul puțin spre mine, apoi mi-a tipărit istoricul. Retrageri de trei sute, opt sute, o mie de lei. Aproape lună de lună.

Am stat pe o bancă până am putut să citesc toate foile. La una dintre date mi-am amintit exact unde eram: în spital, la un control. Ioana îmi spusese atunci că merge să-mi ia apă.

Radu și Ioana locuiau la noi de trei ani, cu fetița lor, Mara. Veniseră „pentru câteva luni”, după ce proprietarul le mărise chiria. El lucra într-un service, ea făcea curățenie la un salon. N-am cerut chirie. Le spusesem să strângă pentru casa lor.

Eu cumpăram mâncarea, Petre achita întreținerea. Când venea gazul mai mult, luam din pensia mea și lăsam dentistul pe altă lună.

În bucătărie, Ioana a început să plângă.

— Prima dată am luat pentru rata lui Radu. Ne sunau întruna. După aia s-au adunat…

— Și de ce nu m-ați întrebat?

— Fiindcă ai fi zis nu, a răspuns ea.

S-a făcut liniște. Până și Radu s-a uitat la ea.

— Deci știai că nu vreau.

Ioana a lăsat cârpa pe masă.

— N-am luat pentru prostii. Aveam copil, datorii…

— Ați fost și patru zile la mare. Mi-ați spus că plătește firma lui Radu.

El și-a frecat fruntea.

— Nu toți banii au fost de la tine.

Parcă asta trebuia să mă liniștească.

Petre, care nu spusese nimic, a tras foile spre el.

— Bine, au greșit. Dar sunt copiii noștri. Nu merită să faci un scandal pentru niște bani.

— Niște bani?

— Nu zic că-i puțin. Zic să rămână între noi.

— Tu ai știut?

A ezitat. Atât mi-a trebuit.

— Radu mi-a spus prin primăvară că s-a împrumutat de la tine. Am crezut că v-ați înțeles.

— Și când l-ai auzit că mi-a ascuns, tot pe mine mă rogi să tac?

Petre s-a ridicat.

— Nu întoarce acum totul împotriva mea.

Mara a apărut în ușă cu un caiet. Voia să-i citească cineva cerința unei probleme. Am adunat hârtiile și i-am spus că vin imediat. Mi-era rușine că auzise. Și m-am înfuriat iar: până și atunci, eu mă gândeam cum să-i feresc.

A doua zi am blocat cardul și am cerut altul, cu alt cod. Am activat notificările pe telefon, ajutată de funcționara de la bancă. Am pus actele și banii de casă într-o cutie încuiată.

N-am făcut-o pe ascuns.

Seara le-am spus că, de luna următoare, fiecare va contribui la cheltuieli. Am scos facturile, am împărțit sumele și am scris termenele într-un caiet. Nimeni nu mai umbla în sertarele mele. Pentru banii retrași voiam un angajament scris și o sumă lunară pe care chiar puteau s-o plătească.

— Ne pui să semnăm ca pe străini? m-a întrebat Radu.

— V-am crezut pe cuvânt până acum.

Petre a împins caietul deoparte.

— O să ajungem să cerem voie și pentru o pâine.

— Pentru pâine, nu. Pentru banii mei, da.

Au semnat după trei zile. Șapte sute de lei pe lună, începând din luna următoare. Ioana a vrut să scriem o sumă mai mică, Radu i-a spus să termine. S-au certat apoi în camera lor. Am auzit numele meu de câteva ori și mi-am dat televizorul mai tare.

Prima rată au plătit-o întreagă. A doua a fost de patru sute de lei, fiindcă Radu avusese mai puține lucrări. Am notat diferența. Când m-a văzut scriind, a ieșit din bucătărie fără să-și termine cafeaua.

Au trecut patru luni. În frigider sunt acum pungi separate. Ioana mă întreabă înainte să ia două ouă, pe un ton care mă face să par eu vinovată. I-am spus că nu despre ouă era vorba. A dat din umeri.

Petre doarme cu spatele la mine. Uneori spune că înainte era liniște în casă.

Într-o seară i-am răspuns:

— Pentru că eu nu știam.

N-a mai zis nimic.

Cu Mara fac temele ca înainte. Nu vreau să plătească ea pentru ce au făcut părinții ei. Dar când Radu îmi cere să stau cu ea sâmbăta, prima mea pornire e să mă întreb unde se duce și dacă mă minte iar. Asta mă doare cel mai tare: nu mai pot primi nici o vorbă simplă fără s-o cercetez.

Mi-am păzit economiile, dar în casa mea merg acum cu grijă, de parcă eu aș fi musafirul.

Oare le cer prea mult când vreau să-mi dea banii înapoi și să recunoască ce-au făcut? Sau ar trebui, cum spune Petre, să-i iert înainte să simt că pot?