„Doar atât ai făcut de mâncare?” M-am întors de la școală cu 63 de lucrări în geantă, iar soțul meu mi-a arătat masa altei femei

— Doar atât? Cartofi și salată? Uite ce a făcut Mariana. Și ea tot două mâini are.

Adrian mi-a împins telefonul lângă farfurie. Pe ecran erau ardei umpluți, o pâine rumenă și un tort cu vișine. Eu țineam încă tava fierbinte. Căldura trecuse prin prosop, dar am mai rămas așa câteva secunde, uitându-mă la degetele mele.

— Pune-mi, te rog, un suport pe masă. Mă ard.

A oftat, de parcă îi cerusem să mute frigiderul.

În ziua aceea avusesem șase ore la școală, supravegheasem o clasă în pauza mare și vorbisem cu mama unui elev care plângea că nu mai are bani de navetă. În geantă aveam 63 de lucrări. În chiuvetă, cănile lăsate dimineață de Adrian.

Eram profesoară de limba română de paisprezece ani. Îmi plăcea meseria. Încă îmi plăcea, deși în ultima vreme spuneam asta ca pe ceva de care trebuia să mă conving.

Ajungeam acasă, de obicei, înaintea lui. Pentru Adrian, asta însemna că aveam după-amiaza liberă.

— Tu la două ai terminat, îmi spunea. Eu stau până la cinci la serviciu.

Nu vedea pregătirea lecțiilor, mesajele părinților, situațiile cerute pe ultima sută de metri. Lucrările de pe masă îl deranjau numai când nu mai avea loc să mănânce.

Mariana era soția unui fost coleg de-al lui. Nu avea serviciu și îi plăcea să gătească. O cunoșteam puțin: o femeie amabilă, care îmi adusese odată niște borcane goale pentru zacuscă. Nu ea era problema.

Problema era că ajunsese cu noi la fiecare cină, fără să știe.

— Mariana pune și murături.

— Mariana face cozonac, nu cumpără.

— La Mariana parcă e casă de oameni.

Ultima oară am întrebat:

— La noi ce e?

Adrian s-a uitat în farfurie.

— Nu mai răstălmăci. Zic și eu.

Aveam rate, întreținere și o mașină veche pentru care puneam bani deoparte aproape lunar. Nu ne permiteam să renunț eu la salariu. Când am propus să plătim pe cineva pentru curățenie de două ori pe lună, Adrian a râs scurt.

— Să dăm bani pentru ceva ce putem face singuri?

Numai că acel „singuri” eram mai ales eu.

Sâmbăta spălam baia, schimbam lenjeria și găteam pentru începutul săptămânii. El făcea cumpărăturile, dacă îi scriam lista exact. Dacă uitam detergentul, nu lua detergent. Nu era pe listă.

Și eu greșeam. Când îl vedeam întinzând rufele înghesuite, le așezam din nou. Când tăia legumele prea mari, îi luam cuțitul.

La început crezusem că e mai repede să fac eu. După câțiva ani, mă trezeam furioasă că nimeni nu făcea nimic fără mine.

În seara cu tava, n-am mai corectat nicio lucrare. M-am încuiat în baie și am plâns cu robinetul deschis. Mi-era rușine să mă audă. Asta mă supără și acum: că mă ascundeam eu.

A doua zi mi-a adus lalele și două prăjituri de la cofetăria din cartier.

— Hai, nu mai fi supărată. Știi că țin la tine.

Am pus florile într-un borcan, fiindcă vaza era sus, pe dulap. Am mâncat prăjiturile împreună. M-a întrebat ce mai fac elevii mei și, pentru prima dată după multe săptămâni, am povestit fără să mă grăbesc.

Trei zile a fost liniște.

În a patra, când am încălzit ciorba, a zis:

— Tot asta? Nu puteai să faci și tu ceva proaspăt?

Mi-am pus polonicul jos.

— Nu, Adrian. Astăzi n-am putut.

— Bine, acum iar începi.

Nici măcar nu ridicasem vocea.

Duminică am mers la soacra mea. La masă, Adrian a făcut o glumă despre „meniul de cantină” de acasă. Ea a râs, apoi mi-a spus că și ea muncise și tot avea trei feluri pregătite.

Îmi amintesc că netezeam fața de masă cu palma. Era o firimitură într-o cusătură și mă chinuiam s-o scot.

— Și erați odihnită? am întrebat.

S-a uitat la mine surprinsă.

— Ce legătură are? Așa se făcea.

Adrian mi-a atins genunchiul pe sub masă. Nu tandru. Ca să tac.

Acasă i-am spus că nu mai accept să fiu luată peste picior la părinții lui.

— A fost o glumă.

— Tu ai râs. Eu nu.

A trântit portiera înainte să urcăm în bloc. Am urcat separat cele patru etaje.

Câteva zile mai târziu, am întâlnit-o pe Mariana la piață. M-a întrebat dacă sunt bine. Nu știu ce aveam pe față, dar am început să-i spun. Cam încurcat, cu scuze, de parcă ea trebuia să mă ierte.

Mariana și-a mutat sacoșa dintr-o mână în alta.

— Eu gătesc fiindcă îmi place. Dar soțul meu spală vasele și sâmbăta face curățenie. Și vezi că nu pun poze când mâncăm pâine cu brânză.

Am râs amândouă. Pe urmă mie mi-au dat lacrimile, acolo, lângă taraba cu leuștean.

Nu m-am dus acasă cu vorbele ei pregătite ca o armă. Eram prea obosită pentru încă un proces.

În seara aceea aveam de terminat niște situații pentru școală. Mi-am făcut două ouă și o salată. Când Adrian a întrebat ce mâncăm, i-am arătat frigiderul.

— Sunt ouă, brânză, legume. Eu lucrez până la nouă.

— Deci acum fiecare pentru el?

— Nu. Dar nu mai pot să răspund singură de toate.

A început să vorbească. L-am oprit, cu inima bătând de-mi tremura bluza.

— Lasă-mă să termin. Nu vreau flori după fiecare ceartă. Vreau să nu-mi mai fie frică de întrebarea „ce mâncăm?”. Și vreau să mă întrebi uneori dacă am apucat eu să mănânc.

A tăcut. Apoi a spus ceva care m-a durut tocmai fiindcă părea sincer:

— N-am crezut că îți e chiar așa de greu.

— Ți-am spus. Doar că mereu eram nervoasă, exagerată sau obosită degeaba.

N-am rezolvat căsnicia în seara aceea. Am stabilit două zile în care gătește el și treburi de care răspunde fără să-i amintesc. Prima lui mâncare a fost prea sărată. Am mâncat-o fără comentarii.

Încă mă surprind verificând ce face. Încă se mai supără când îi spun că o comparație nu e o încurajare. Dar duminica trecută a strâns masa, iar eu am rămas pe scaun și mi-am băut cafeaua caldă.

Mă bucur că am început să schimbăm ceva. Tot mă întreb însă: de ce a trebuit să ajung la capătul puterilor ca oboseala mea să fie luată în serios?