Mi-am primit fiul și nora în casă când au rămas pe drumuri. După opt luni, mi-au spus că eu ar trebui să plec

— Mamă, nu te dă nimeni afară. Doar că pentru tine ar fi suficientă o garsonieră.

Andrei împingea firimiturile de pe masă cu degetul. Ioana stătea lângă el, cu telefonul pregătit. Pe ecran avea un anunț cu o cameră la parter, într-un bloc de lângă cimitir.

Eu țineam în mână trei căni de ceai. Le făcusem și lor.

— Din casa mea vreți să plec eu?

— Iar o iei așa, a oftat băiatul meu.

Am pus cănile jos. Una a lovit farfurioara atât de tare, încât s-a vărsat ceaiul.

Cu opt luni înainte, veniseră la ușă cu două geamantane și un uscător de rufe. Firma la care lucra Andrei redusese personalul. Rămăseseră cu rate la un credit de nevoi personale, iar proprietarul apartamentului închiriat nu mai acceptase întârzieri.

Ioana plânsese în hol.

— Numai până ne punem pe picioare, mamă.

O strânsesem în brațe. Îi spusesem să nu-i mai fie rușine.

Eu aveam șaizeci și trei de ani, o pensie de două mii trei sute de lei și un apartament cu trei camere, plătit împreună cu răposatul meu soț. Munciserăm pentru el aproape treizeci de ani. Când murise Mihai, rămăsesem cu liniștea aceea apăsătoare, în care auzeam frigiderul din dormitor.

Așa că venirea lor mă bucurase. Cumpărasem prosoape noi. Eliberasem dulapul mare. Dormitorul lor fusese cândva camera lui Andrei.

La început găteam împreună. Duminica mâncam ciorbă și râdeam de vecinul care bătea covoare înainte de opt.

Apoi lucrurile s-au schimbat, fără o ceartă anume.

Ioana mi-a mutat fotografia de nuntă din sufragerie, fiindcă voia raftul liber. Andrei a pus biroul lângă fereastră și mi-a cerut să nu mai intru când avea ședințe. Își găsise alt serviciu, de acasă, mai prost plătit.

Mi-am mutat cusutul în bucătărie.

După aceea, televizorul meu îi deranja. Cafeaua făcută la șase mirosea prea tare. Prietena mea, Rodica, venea „prea des”, deși trecea o dată la două săptămâni.

Eu tot înghițeam. Că doar sunt copiii mei, îmi ziceam. Mai las eu.

Contribuiau la întreținere când puteau. La cumpărături, însă, plăteam aproape mereu eu. În februarie am amânat o lucrare dentară ca să acopăr factura la gaze. N-am spus nimic. Mi-era teamă să nu par că le țin socoteala.

Într-o seară am auzit-o pe Ioana din hol:

— Nu putem să trăim la nesfârșit cu maică-ta printre noi.

Am rămas cu sacoșa lipită de picior. Înăuntru aveam iaurtul ei preferat.

Andrei nu i-a răspuns. Tăcerea lui m-a durut mai rău decât vorbele ei.

La masa cu cele trei căni, mi-au explicat planul până la capăt. Puteam merge și la sora mea, într-un sat de lângă Buzău. „Aer curat, curte, oameni de vârsta ta.” Apartamentul urma să rămână la dispoziția lor. Ei voiau un copil. Le trebuia intimitate.

— Și pe mine m-a întrebat cineva ce vreau?

Ioana a lăsat telefonul jos.

— Noi încercăm să găsim o soluție pentru toată lumea.

— Pentru mine soluția era să locuiesc aici. De asta mi-am cumpărat casa.

Andrei s-a ridicat brusc.

— Bine, mamă. Am înțeles. Ne scoți ochii cu ajutorul.

Atunci am plâns. Nu frumos, nu în tăcere. Mi-am șters nasul cu mâneca și m-am enervat pe mine că iar nu puteam spune lucrurile fără să mă înec.

— Nu vă scot ochii. Dar aveți treizeci de zile să vă găsiți chirie.

Au crezut că mă răzgândesc. Trei zile n-au vorbit cu mine. În a patra, Andrei m-a întrebat unde să găsească bani de garanție.

— Vă pot da o mie de lei. Mai mult nu am.

A râs scurt.

— Deci chiar vrei să scapi de noi.

Am vrut să-l apuc de mână. Mi-am ținut mâinile sub masă.

Au plecat după douăzeci și șase de zile. Au găsit două camere la marginea orașului. Ioana a lăsat cheile pe pantofar. Andrei a coborât ultima sacoșă fără să mă privească.

— Să nu mă cauți când o să ai nevoie, mi-a spus.

Au trecut patru luni. La ziua lui i-am trimis un mesaj. A rămas fără răspuns.

Acum îmi beau cafeaua când vreau, iar fotografia e la locul ei. Totuși, când aud liftul, încă mă uit spre ușă.

Oare puteam să-mi păstrez și casa, și fiul? Sau, ca să nu-l pierd pe el, ar fi trebuit să mă pierd pe mine?