Am aflat de la amanta soțului meu că mă înșela de șase luni. Acum mi se spune că trebuia să rămân pentru copii

— Întreabă-l unde a fost în seara în care fata voastră avea febră. Nu era la serviciu. Era la mine.

Am citit mesajul de trei ori, cu lingura de lemn în mână. În bucătărie mirosea a ceapă călită, Ilinca striga din sufragerie că nu găsește caietul de matematică, iar telefonul vibra lângă pâinea desfăcută.

Femeia se numea Oana. Avea o fotografie obișnuită, cu o geacă bej și un zâmbet care, în câteva secunde, a devenit lucrul pe care nu-l mai puteam privi.

«Sunt cu Andrei de șase luni. Mi-a spus că sunteți despărțiți, doar că mai locuiți împreună.»

I-am scris că probabil confundă persoana.

Mi-a trimis o fotografie cu soțul meu adormit pe o canapea verde. Îl recunoșteam după tricoul pe care i-l cumpărasem eu și după cicatricea de lângă umăr. Apoi au venit capturile: mesaje, întâlniri stabilite în serile lui de «inventar», o pensiune pentru care plătise în weekendul când eu dusesem copiii la mama.

Am oprit aragazul. Nu-mi amintesc când am început să tremur.

Când Andrei a intrat pe ușă, i-am întins telefonul. A rămas cu mâna pe fermoarul gecii.

— Pot să explic.

— De șase luni explici? Sau de azi?

Rareș a apărut pe hol. Are doisprezece ani și de ceva vreme se preface că nu aude nimic, deși aude tot.

— Ce s-a întâmplat?

— Du-te puțin la tine, te rog, i-am spus.

Mi-a fost rușine de vocea mea. Parcă îl certam pe el.

Andrei a așteptat să se închidă ușa, apoi a început: stresul de la firmă, ratele, faptul că între noi nu mai era ca înainte. Că vorbeam numai despre cumpărături, teme și facturi. Că se simțea singur.

— Și eu mă simțeam singură, am spus. Eu cu cine trebuia să mă culc?

S-a uitat în jos.

— Nu însemna nimic. A fost o prostie.

Șase luni. Mi se părea că aud o limbă străină. În șase luni ne serbaserăm aniversarea, schimbaserăm centrala și făcuserăm poze la serbarea Ilincăi. În câte dintre zilele acelea venise de la ea?

Oana mi-a mai scris o singură dată. Îl văzuse cu noi la supermarket și înțelesese că nu eram familia despărțită pe care i-o descrisese. Spunea că îi pare rău.

N-am putut să-i răspund frumos. Nici n-am înjurat-o. Am închis conversația și am stat pe marginea căzii până m-a strigat Ilinca.

În noaptea aceea, Andrei a plâns. Mi-a cerut să nu aruncăm treisprezece ani de căsnicie. A blocat numărul Oanei în fața mea și a pus telefonul pe masă.

— Îți dau parolele. Tot. Numai să încercăm.

M-am uitat spre camera copiilor și am zis da.

Nu dintr-o dată, nu cu speranță mare. Mai degrabă de frică. Aveam un apartament cu trei camere în Militari, încă nouăsprezece ani de credit și două salarii care, puse împreună, abia ne lăsau să respirăm.

Eu lucram la biroul de facturare al unei firme de distribuție. Nu puteam să iau singură rata, întreținerea, mâncarea și toate cheltuielile copiilor. Am deschis aplicația băncii de câteva ori în seara aceea, de parcă suma s-ar fi micșorat dacă mă uitam destul.

Următoarele săptămâni au fost aproape mai grele decât prima noapte.

Andrei cumpăra flori, spăla vase, mă întreba dacă vreau ceai. Eu îl priveam și încercam să-mi dau seama dacă regretă ce făcuse sau doar faptul că aflasem.

Când îi vibra telefonul, simțeam o strângere în stomac. Dacă întârzia zece minute, verificam traficul, apoi locația lui. Noaptea mă întorceam cu spatele înainte să mă atingă.

Într-o dimineață, Ilinca mi-a pus ursulețul ei pe pernă.

— Ca să nu mai plângi când crezi că dorm.

Are opt ani. Eu mă lăudasem în gând că ascundem bine.

Rareș a început să stea mai mult cu căștile pe urechi. Într-o seară, când Andrei m-a întrebat iar ce am, băiatul a dat televizorul mai tare. Nu ne-a privit niciunul.

Mama mi-a spus să nu hotărăsc la nervi.

— Bărbații mai calcă strâmb. Copiii au nevoie de tată.

— Și eu de ce am nevoie, mamă?

A tăcut. Apoi m-a întrebat dacă mai am cartofi, că îmi trimite ea un sac de la țară. Așa știe mama să ajute când nu găsește cuvintele.

Cearta după care ne-am separat a pornit de la un apel ratat.

Eram în autobuz, venind de la birou. Îl sunasem să-l rog să ia pâine. Nu răspunsese douăzeci de minute. Când a sunat înapoi, l-am întrebat unde fusese.

Seara, în bucătărie, a izbucnit:

— Nu mai putem trăi așa! Orice fac, mă verifici. Trebuie să lași lucrurile să meargă mai departe.

— Știu că nu putem trăi așa.

— Atunci oprește-te!

— Nu pot, Andrei. Nu pot să mă opresc la comandă.

A împins scaunul și s-a ridicat. Eu am început să plâng de nervi.

— Nu mai vreau să-ți controlez telefonul. Mă auzi? Nu vreau viața asta. Dar lângă tine asta fac, în fiecare zi.

A doua zi și-a dus hainele la părinții lui, în alt sector. A luat două genți și aparatul de ras. Înainte să plece, a rămas lângă cuier, așteptând parcă să spun ceva.

N-am spus.

Copiilor le-am explicat împreună că vom locui separat și că nu e vina lor. Ilinca a întrebat cine o duce marțea la dans. Rareș a întrebat dacă trebuie să schimbăm apartamentul. N-am avut un răspuns sigur la a doua întrebare.

Acum discutăm despre bani și fiecare conversație se poate transforma într-un reproș. Eu am rămas cu copiii în apartament, dar creditul e în continuare pe numele amândurora. Avocata mi-a explicat că partajul nu ne scoate automat din obligațiile față de bancă.

Andrei vrea să-l despăgubesc pentru partea lui. Eu nu am de unde. Când vorbim despre întreținerea copiilor, îmi amintește că plătește și din rată. Eu îi trimit bonuri și apoi mă urăsc puțin pentru că am ajuns să justific inclusiv încălțările lor.

Seara pregătesc pachețelele, semnez ce mai vine de la școală și verific dacă mi-ajung banii până la salariu. Uneori mi-e dor de el. De cum eram înainte, de glumele noastre proaste, de cineva care știa unde ținem becurile de rezervă.

Apoi îmi amintesc cum așteptam să adoarmă ca să-i verific telefonul.

Nu știu dacă am renunțat prea devreme sau dacă am plecat când încă mai puteam să mă adun. Dar oare ce ar fi învățat copiii mei dacă rămâneam și continuam să trăim așa?