Aveam aproape 40 de grade febră, iar soțul meu m-a întrebat de ce nu era gata cina. În seara aceea am hotărât că nu-i mai sunt servitoare

— Toată ziua ai stat acasă și nici o ciorbă n-ai făcut?

Mihai stătea în ușa dormitorului, cu geaca pe el. Eu aveam frisoane, iar Ana îmi ținea termometrul lângă pernă. Pe ecran scria 39,3.

— Mi-e rău. Ai putea să le încălzești copiilor ce-a rămas de ieri?

A privit spre coșul de rufe, apoi spre mine.

— Și cămășile mele? Mâine cu ce mă duc la muncă?

Ana a lăsat termometrul jos și a ieșit. Avea nouă ani și învățase deja când trebuia să dispară dintr-o cameră.

Atunci am tras pătura până sub bărbie. Nu de frig. Ca să nu mă vadă plângând.

Aveam treizeci și șapte de ani, doi copii și un serviciu de opt ore la contabilitatea unui depozit. Mihai lucra la un magazin de materiale de construcții. Câștiga cu șapte sute de lei mai mult decât mine și amintea diferența asta de parcă din ea se plăteau toate ratele.

Dimineața eu pregăteam pachetele, căutam șosete, verificam ghiozdanul Anei și îl duceam pe Vlad la grădiniță. Seara găteam, verificam temele, spălam. El venea, mânca și spunea că era rupt.

Și eu eram ruptă. Numai că la mine nu se vedea, fiindcă încă mă mișcam.

La început îl rugam frumos. Apoi îl rugam nervos. După o vreme, făceam singură. Era mai simplu decât să ascult un sfert de oră că exagerez pentru trei farfurii.

Cu gripa m-am ales într-o luni. Medicul de familie îmi dăduse concediu medical și îmi spusese să stau la pat. Marți abia ajungeam până la baie.

În seara aceea, Mihai și-a făcut două sandvișuri. Copiilor le-am spus eu, din dormitor, unde era mâncarea. Ana a încălzit-o sub privirea lui, fiindcă el se uita la telefon.

Miercuri dimineață, când a întrebat dacă are cafea, i-am spus:

— De azi nu mai gătesc pentru tine. Nu-ți mai spăl hainele și nu mai strâng după tine.

A râs scurt.

— Ce-i asta, grevă?

— Spune-i cum vrei. Eu nu mai pot.

— Bine, Ioana. Să vedem cât te ține.

M-a ținut.

Primele zile m-a ajutat sora mea, Cristina. A adus supă și i-a luat pe copii într-o după-amiază. Când m-am pus pe picioare, am început să gătesc cât să ne ajungă mie și lor. Hainele lui le lăsam într-un coș separat.

Nu încuiam frigiderul, nu ascundeam detergentul. Avea aceiași bani și aceleași mâini ca înainte.

Joi seara m-a strigat din baie:

— N-am niciun tricou curat!

— Mașina merge. Detergentul e lângă ea.

A apărut în bucătărie cu un braț de haine.

— Chiar vrei să ne certăm din prostia asta?

Țineam un cartof deasupra chiuvetei. Mi-am dat seama că îmi tremura mâna.

— Dacă-i o prostie, de ce te enervează atât s-o faci tu?

A trântit hainele pe jos. Vlad a tresărit la masă, iar Mihai s-a uitat spre el. Apoi le-a ridicat fără să mai spună nimic.

Sâmbătă a venit mama lui, Doina. O chemase să-i calce niște cămăși. Am găsit-o lângă masa de călcat, cu buzele strânse.

— În orice casă mai sunt supărări, Ioana. Dar rufele nu le lași așa.

Mihai stătea pe canapea. Aștepta să mă certe ea în locul lui.

— Nici un om cu febră nu-l lași fără ajutor, am spus.

— Și eu am crescut doi copii. Socrul tău nu știa nici unde ținem pâinea.

— Și v-a fost bine?

A oprit fierul. Pentru câteva clipe s-a auzit doar desenul animat din camera copiilor.

— Pe atunci era altfel, a murmurat.

A călcat două cămăși, apoi a plecat. Nu câștigasem nimic. Mă simțeam doar și mai singură.

Duminică, Mihai a comandat mâncare. Luni, la fel. Marți s-a plâns că cheltuie prea mult, de parcă eu aveam în sertar niște bani secreți pentru mesele lui.

În seara aceea i-am pus pe masă bonurile de cumpărături și factura la întreținere.

— Asta avem până la salariu. Nu vreau să rămâi flămând. Vreau să nu mai depindă totul de mine.

— Spune-mi ce să fac și fac!

— De câte ori să-ți spun? Locuiești aici. Vezi și tu când nu mai avem pâine.

A împins scaunul și a ieșit pe balcon. Mă așteptam să închidă iar discuția.

Dar Ana a venit la mine cu bluza fratelui ei.

— Mami, pot să învăț eu să spăl? Ca să nu vă mai certați.

Mihai era în pragul balconului. Am văzut cum i s-a schimbat fața.

M-am așezat lângă ea.

— Tu poți să înveți, iubita mea, dar nu ca să repari problemele noastre. Asta e treaba adulților.

În noaptea aceea am vorbit până după două. Fără copii prin preajmă, fără televizor.

Mi-a spus că tatăl lui nu schimbase niciodată un scutec și că mama lui făcea totul fără să se plângă.

— Poate se plângea când nu erai tu acolo.

A frecat cu degetul o pată de pe masă.

— Am crezut că dacă nu mai zici nimic, ne-am înțeles.

— Eu renunțasem să-ți mai cer.

A vrut să mă ia de mână. Nu am putut atunci. Mi-era încă prea ciudă pe el.

Am scris pe o foaie ce era de făcut. El prelua cumpărăturile, rufele și dusul copiilor dimineața. Găteam pe rând. Curățenia o făceam împreună sâmbăta, nu eu în timp ce el „mai dormea puțin”.

N-a devenit alt om peste noapte. A uitat haine ude în mașină. A cumpărat lucruri de care nu aveam nevoie. O dată mi-a zis că îl cicălesc și am luat-o iar de la capăt cu discuția.

Dar acum își pune singur alarma pentru grădiniță. Știe unde sunt prosoapele. Săptămâna trecută, când m-a durut capul, a închis ușa dormitorului și le-a spus copiilor să mă lase să dorm.

Eu încă tresar când îl aud oftând lângă chiuvetă. Anii aceia n-au dispărut după câteva cine făcute de el.

Încercăm. Cu împiedicări, cu supărări și cu lucruri pe care încă învăț să le spun înainte să plâng.

Uneori mă întreb de ce a trebuit să nu-i mai spăl cămășile ca să vadă cât de obosită eram. Oare câte femei tac, iar acasă tăcerea lor e luată drept mulțumire?