„Nu ești mama mea, nu-mi spui tu ce să fac!” Am suportat luni întregi, până când o petrecere m-a făcut să-mi pun hainele în geantă

— Nu pune mâna pe mine! Nu ești mama mea!

Mara și-a smuls încheietura din mâna mea, deși încercasem doar s-o opresc să calce în cioburi. În sufragerie mirosea a bere, canapeaua avea o gaură arsă, iar vecinul de dedesubt stătea în ușă, în papuci.

— La următoarea petrecere chem poliția. E două noaptea, doamnă!

Radu privea parchetul ud. Eu așteptam să spună ceva. Orice.

— Hai să nu facem scandal acum, a murmurat el.

Atunci am înțeles că tot mie îmi cerea să tac.

Mă căsătorisem cu Radu cu doi ani înainte. Mara avea paisprezece ani atunci. Mama ei plecase din țară după divorț și suna când putea sau când își amintea. Nu știu. Știu doar cum rămânea fata cu telefonul în mână după câte un apel promis care nu mai venea.

Nu încercasem să-i iau locul. Îi spusesem asta chiar din prima lună.

— Poți să-mi spui Ioana. Nu trebuie să mă iubești. Aș vrea doar să ne înțelegem.

Dăduse din umeri. Atât.

La început au fost lucruri mici. Farfurii lăsate sub pat, muzică tare când mă trezeam la cinci pentru schimbul de dimineață, ușa trântită dacă îi ceream să strângă masa.

Apoi au venit vorbele.

— Tata te-a adus aici, nu eu.

Radu le auzea uneori. Se uita în telefon sau îmi făcea semn să lăsăm discuția pentru mai târziu.

Mai târziu, îmi explica mereu același lucru:

— A suferit destul. N-o mai apăsa și tu.

Ajunsesem să repet în minte orice rugăminte înainte s-o spun. Oare suna prea poruncitor? Oare iar aveam să fiu eu femeia care nu înțelege un copil rănit?

Apartamentul era al lui Radu. Eu contribuiam la rate, facturi și cumpărături. Canapeaua o luasem din prima de sărbători, după ce stătuserăm luni întregi pe una cu arcurile ieșite.

Dar când Mara îmi spusese „Dacă nu-ți convine, pleacă”, el nu intervenise.

În seara petrecerii fuseserăm la sora mea, într-o comună de lângă Ploiești. Trebuia să dormim acolo. Mara rămăsese acasă cu promisiunea că vine o colegă să învețe.

La unu și jumătate ne-a sunat administratorul.

Am găsit opt adolescenți, pahare pe jos și o măsuță ruptă. Un băiat vomita în baia noastră. Mara ne privea furioasă, de parcă noi stricaserăm ceva.

După ce au plecat toți, Radu a spus:

— Măcar e întreagă. Mobila se repară.

Mi-am scos pantofii uzi și i-am pus lângă ușă.

— Da. Și cine repară? Cine plătește? Cine își cere scuze vecinilor?

— Ioana, nu începe și tu…

M-am dus în dormitor și am scos geanta de voiaj.

A venit după mine abia când a auzit fermoarul.

— Chiar pleci pentru o canapea?

Am rămas cu o bluză în mână.

— Plec fiindcă de doi ani mă lași singură de fiecare dată când trebuie să fim doi adulți în casa asta.

Mara apăruse în hol.

— Las-o, tată. Oricum nu mă suportă.

Radu a deschis gura, apoi s-a uitat la geantă.

— Nu. N-o să mai spui tu ce simte ea.

Fata a încremenit. Și eu.

— Dar nici tu, Ioana, nu poți hotărî pedepse la nervi, a adăugat el.

— N-am hotărât nimic. Tocmai asta e problema. Aici nu hotărăște nimeni nimic până nu izbucnește scandalul.

Am dormit la sora mea în noaptea aceea. Nu ca să-i sperii. Nu mai puteam sta acolo.

A doua zi, Radu m-a sunat după ce vorbise cu vecinii și strânsese cioburile.

— Mi-e frică să nu mă urască, mi-a spus. Mama ei a plecat. Dacă mă pierde și pe mine?

— Nu te pierde dacă îi spui nu. Dar pe mine mă pierzi dacă mă lași mereu în fața ei.

Ne-am întors la aceeași masă duminică. Am stabilit că musafirii se anunță, liniștea se respectă, fiecare strânge după el și nimeni nu jignește. Nici adulții.

Mara urma să contribuie din banii de buzunar la reparații. Radu a programat o discuție cu un psiholog, întâi pentru el.

Nu s-a făcut liniște peste noapte. Mara încă trântește uneori ușa. Dar acum tatăl ei bate și intră să vorbească, nu mă trimite pe mine.

Săptămâna trecută, fata m-a întrebat dacă vreau ceai. Fără scuze mari. Am spus da.

Încă mă întreb cât aș mai fi rămas dacă nu scoteam geanta aceea. De ce trebuie uneori să fim gata de plecare ca să fim, în sfârșit, auziți?