„Ori familia ta, ori eu.” Când soțul mi-a interzis să-mi vizitez tatăl la spital, am înțeles ce îmi cerea, de fapt, să aleg

— Dacă ieși acum pe ușă, să nu te mai întorci.

Radu stătea în hol, cu palma pe clanță. Eu țineam telefonul la ureche, deși mama închisese. Îmi spusese că pe tata îl luase ambulanța și că medicii suspectau un infarct.

— Dă-te, te rog. Trebuie să ajung la spital.

— N-ai înțeles? Cu oamenii ăia am terminat. Ori familia ta, ori eu.

Aveam un papuc în picior și gheata cealaltă în mână. Îmi amintesc prostia asta mai limpede decât orice: fermoarul blocat, șoseta subțire, gresia rece. În bucătărie rămăsese o oală cu ciorbă pe foc mic.

Până atunci crezusem că lucrurile astea se întâmplă treptat. Că simți când o căsnicie începe să te strângă. Eu mă obișnuisem să mă fac mică, puțin câte puțin.

Aveam treizeci și șase de ani și eram căsătoriți de nouă. Lucram la contabilitatea unui depozit, iar Radu era electrician. Aveam rate și un apartament cu două camere, cumpărat cu ajutorul părinților mei.

De acolo porniseră multe.

Mama ne dăduse treizeci de mii de lei pentru avans. Spusese că sunt pentru noi, să avem un început mai ușor. După aceea, însă, banii apăreau în orice ceartă.

„Dacă nu eram noi, tot în chirie stăteați.”

O spusese când Radu schimbase centrala fără să-i ceară părerea. O repetase când hotărâserăm să petrecem Crăciunul acasă, nu la ei.

Nici eu nu mă purtasem drept. În fața lui îi luam apărarea mamei. În fața ei spuneam că Radu era doar obosit. Duceam vorbele dintr-o parte în alta, îndulcite, ciuntite, cum puteam. Numai liniște nu ieșea.

Cearta mare fusese cu patru zile înainte, într-o duminică.

Radu rămăsese fără câteva lucrări și întârziaserăm cu întreținerea. Mama aflase de la mine, deși el mă rugase să nu-i spun. Venise cu o sacoșă de carne, un borcan de zacuscă și cinci sute de lei puși într-un plic.

— Ia-i, mamă. Măcar să aveți cu ce plăti, dacă bărbatul tău nu se descurcă.

Radu a împins plicul spre ea.

— Nu-mi trebuie bani cu jigniri.

— Atunci ține-ți nevasta cum trebuie.

El s-a ridicat atât de repede, încât scaunul a lovit peretele.

— Afară din casa mea.

— Din casa la care am pus și eu bani!

Am țipat și eu. La amândoi. Mama a plecat plângând, iar Radu nu mi-a mai vorbit până seara.

Apoi a venit regula: nu mai mergeam la ai mei, nu mai primeam nimic de la ei, nu le mai răspundeam cât era el acasă.

— Până își cere scuze, a spus.

Am fost de acord să luăm o pauză de la vizite. Eram și eu furioasă pe mama. Dar în seara următoare, când m-a sunat, Radu s-a uitat la telefon și a întins mâna.

— Ce-am vorbit noi?

I l-am dat. Mi-e rușine și acum, dar i l-am dat.

Când tata a ajuns la spital, Radu nu mai vorbea despre o pauză. Vorbea despre alegere.

— Tata nu te-a jignit niciodată, i-am spus în hol.

— A stat și s-a uitat când mă făcea nevastă-sa ultimul om.

Era adevărat că tata tăcuse duminică. Așa făcea mereu când mama ridica vocea: își freca degetele și aștepta să treacă. Mă supărasem și pe el. Dar acum era pe un pat de spital și nu știam dacă mai apuc să-i vorbesc.

— Discutăm mâine. Acum merg.

Radu a luat cheile de pe cuier și le-a băgat în buzunar.

Atunci am simțit frică. Nu mă lovise niciodată. Totuși, stăteam în propria casă și mă întrebam cum să ies fără să-l înfurii mai tare.

— Te rog să te dai din ușă.

M-a privit câteva secunde, apoi s-a tras deoparte.

— Să nu mă cauți când te saturi de ei.

Am stins focul și mi-am pus într-o sacoșă buletinul, cardul, încărcătorul și două schimburi. Făceam lucrurile încet, atentă la fiecare mișcare a lui. Am plecat fără cheile de la apartament.

La spital, mama era pe un scaun de plastic, cu haina încheiată strâmb. Când m-a văzut cu sacoșa, s-a ridicat.

— Ce-ai pățit?

— Stau câteva zile la voi.

A strâns buzele.

— Știam eu că omul ăsta…

— Nu acum, mamă. Te rog.

De data asta s-a oprit.

Tata era stabil, dar rămânea internat. L-am văzut a doua zi, câteva minute. Părea mic sub cearșaful alb.

— V-ați certat? m-a întrebat.

Am dat din cap.

— Din cauza noastră?

— Din mai multe cauze, tată.

Mi-a prins două degete. N-am putut să-i spun mai mult.

Prima noapte la părinți am dormit în camera mea veche, lângă un dulap cu manuale și perdeaua pe care mama tot promisese că o schimbă. N-am simțit eliberare. Am plâns cu fața în pernă și m-am întrebat dacă distrusesem totul pentru o ceartă.

Radu mi-a trimis paisprezece mesaje. Mai întâi că îl umilisem. Apoi că îi era dor. Ultimul spunea: „Întoarce-te și rezolvăm, dar trebuie să înțelegi cine e familia ta acum.”

Dimineața i-am scris că putem vorbi, dar nu despre interdicții. Și nu singuri, dacă începeam iar să țipăm.

Am avut însă o discuție și cu mama.

— Banii nu-ți dau dreptul să-l umilești. Și nici să hotărăști pentru mine.

A plâns. Mi-a spus că după câte făcuse pentru mine nu se aștepta la asemenea vorbe. Mă durea s-o văd așa, dar n-am retras nimic.

După externarea tatei, ne-am întâlnit cu Radu la o cofetărie. A venit cu verigheta în palmă.

— Chiar mă lași pentru maică-ta?

— Nu pentru mama am plecat. Am plecat fiindcă mi-ai ascuns cheile când tata era la spital.

A privit spre geam.

— Eram nervos.

— Știu. Dar data viitoare când ești nervos ce fac? Aștept să-mi dai voie?

I-am propus consiliere. A spus că nu dă bani ca un străin să-i spună că soacra are dreptate. N-am mai încercat să-l conving atunci.

Sunt de șase săptămâni la părinți. Contribui la cheltuieli și caut o garsonieră de închiriat. Tata face recuperare. Mama mai scapă câte o vorbă despre Radu, iar eu o opresc. Încă îmi vine greu.

Mi-e dor de soțul meu. Dorul nu s-a oprit când am ieșit pe ușă. Dar nici nu pot să mă întorc doar ca să nu sufere nimeni în afară de mine.

Încă mă întreb dacă ne putem repara căsnicia. Cum să începem, dacă pentru el întoarcerea mea înseamnă să nu mai merg la tata?