„Mamă, nu mai venim duminica.” Am crezut că îmi apăr fiul de o căsnicie în care nu era îngrijit, până când nora mea mi-a spus ce simțea la fiecare masă

— Mamă, pune solnița jos. Dacă mai spui ceva despre mâncare, plecăm.

Andrei nu ridicase vocea. Tocmai asta m-a speriat. Stătea cu furculița în mână, iar lângă el, Ioana strângea șervețelul în poală. Era a doua zi de Crăciun, în apartamentul lor, și eu tocmai spusesem că friptura era cam uscată.

— Dar nici n-am voie să zic? am întrebat. Data viitoare știe să pună puțină apă în tavă.

Ioana s-a ridicat și a dus farfuria aproape plină în bucătărie. Am auzit robinetul, apoi un zgomot scurt, ca atunci când scapi o lingură în chiuvetă.

— Nu există o singură dată când să mănânci la noi fără să-i găsești ceva, mi-a spus fiul meu.

M-am uitat la el jignită. Venisem cu două sacoșe. Cozonac, salată de boeuf, sarmale. Mă trezisem la cinci ca să le termin.

— Bine că sunt bună să vă aduc, am murmurat.

Andrei a lăsat furculița jos.

— Nu ți-am cerut să aduci. Te-am invitat să stai cu noi.

Am șaizeci și doi de ani și, până atunci, eram convinsă că grija se vede în frigiderul plin. Așa crescusem. Mama mă întreba dacă am mâncat înainte să mă întrebe cum mă simt. Eu făcusem la fel cu băiatul meu.

După ce a murit soțul meu, când Andrei avea paisprezece ani, am lucrat la confecții și am făcut curățenie în două scări de bloc. Uneori nu-mi luam medicamentele până la salariu, dar lui îi puneam carne în pachet.

Nu i-am scos asta niciodată pe nas. Sau așa credeam.

Ioana intrase în familia noastră cu trei ani înainte. Era contabilă la o firmă de distribuție, pleca dimineața și ajungea acasă uneori după șapte. Nu prea gătea. Făcea paste, supe-cremă, pui la cuptor. Eu le numeam „ceva repede”, de parcă o masă pregătită într-o jumătate de oră nu putea ține de foame.

Prima dată când am mâncat la ei, am întrebat unde ține făina, ca să-i îngroș sosul.

— Așa ne place nouă, mi-a spus ea.

Am zâmbit.

— Lui Andrei nu-i plăcea așa acasă.

Acum îmi dau seama că de acolo am început.

La fiecare vizită aveam câte ceva de îndreptat. Ciorba era prea acră. Cartofii nu aveau sare. Sarmalele erau prea mari. Când nu spuneam nimic, mă ridicam și căutam singură prin dulapuri.

Odată i-am pus lui Andrei caserole în geantă, lângă ușă.

— Să ai și tu mâncare ca lumea la serviciu.

Ioana era la doi pași. A închis fermoarul genții fără să se uite la mine.

Nici atunci n-am înțeles.

După Crăciun, vizitele s-au rărit. La început aveau treabă. Apoi erau obosiți. Într-o duminică pregătisem ardei umpluți și plăcintă cu mere. Andrei m-a sunat la zece.

— Mamă, azi nu venim.

— Iar? Dar ce aveți de făcut în fiecare duminică?

A tăcut câteva secunde.

— Să ne odihnim fără să se supere cineva pe noi.

Am închis conversația repede. Apoi am așezat trei farfurii pe masă, din obișnuință, și m-am trezit mutând două înapoi în dulap.

Am mâncat direct din cratiță, în picioare. Plăcinta a rămas acoperită cu un prosop până seara.

Sigur că m-am plâns surorii mele, Elena.

— De când s-a însurat, parcă nu-l mai cunosc.

Ea m-a ascultat, apoi m-a întrebat:

— Dar pe fata aia ai încercat s-o cunoști?

— Cum să nu? Știu tot despre ea.

— Știi ce-i place sau știi doar ce nu face bine?

M-am supărat și pe ea.

Două zile mai târziu, Andrei a venit singur. N-a vrut cafea. Și-a lăsat geaca pe el.

— Ioana nu mai vrea să mâncăm împreună o vreme.

— Deci ea hotărăște dacă îți vezi mama.

— Nu, mamă. Eu hotărăsc să nu-mi mai văd soția plângând după fiecare vizită.

Mi-am strâns mâinile sub masă.

Mi-a povestit că, înainte de Crăciun, Ioana aruncase prima tavă de friptură. Stătuse până târziu încercând alta, de teamă că o să comentez. Cumpăraseră carnea cu bani puși deoparte pentru reparația mașinii de spălat.

— Putea să-mi ceară ajutorul, am spus încet.

— Ca să-i amintești după aceea că fără tine nu se descurcă?

Am vrut să protestez. Dar îmi aminteam foarte bine că spusesem, la o masă cu rudele: „Noroc cu mine că mai au și ei ceva gătit”.

Râseseră câțiva. Ioana nu.

— Și eu gătesc, a continuat Andrei. Doar că atunci când sunt eu la aragaz spui că sunt un soț bun. Când e ea, îi faci inspecția.

Asta m-a rușinat cel mai tare. N-aveam ce să-i răspund.

Nu m-am schimbat peste noapte. Încă mi se părea că exagerează. Apoi mă întrebam dacă mie mi-ar fi fost drag să primesc duminică de duminică pe cineva care îmi verifica oalele.

I-am scris Ioanei un mesaj. L-am șters de trei ori. Primele variante începeau cu „Îmi pare rău, dar…”. Până și eu vedeam că acel „dar” strica tot.

Până la urmă am trimis: „Te-am făcut să te simți judecată la tine acasă. Îmi pare rău. Nu trebuia.”

Mi-a răspuns abia a doua zi: „Mulțumesc că mi-ați spus.”

Atât. M-a durut, dar n-am cerut mai mult.

După încă două săptămâni, am întrebat-o dacă ar vrea să facem împreună poale-n brâu. Îmi spusese cândva că îi plăceau cele făcute de bunica ei.

„Doar dacă vrei. Și putem face la voi, să nu umbli după lucruri prin bucătăria mea.”

A acceptat pentru sâmbătă.

M-am dus fără sacoșele mele obișnuite. Ea cumpărase ingredientele. Andrei făcea cafeaua.

Când Ioana a început să frământe, am întins mâna spre lighean.

— Lasă-mă pe mine, că…

M-am oprit. Ea și-a retras puțin degetele din aluat.

— Vrei să-ți arăt sau mai încerci tu? am întrebat.

— Mai încerc eu.

M-am așezat pe scaun. Nu mi-a fost ușor. Îmi venea să corectez fiecare mișcare.

Cât creștea aluatul, mi-a spus că mama ei lucrase în ture și acasă găteau lucruri simple.

— Eu nu m-am simțit mai puțin iubită fiindcă mâncam omletă seara, a zis.

Am privit cana din fața mea.

— Știu. Numai că eu, dacă nu fac ceva pentru voi, nu prea știu cum să stau.

— Puteți să stați cu noi, mi-a răspuns. Fără să faceți.

Plăcintele s-au desfăcut puțin la copt. Andrei a spălat vasele, iar noi le-am mâncat calde, de pe aceeași farfurie.

Nu suntem dintr-odată apropiate. Ioana încă se încordează uneori când gust prima lingură. Eu încă îmi mușc limba. Duminica trecută însă m-a sunat să mă întrebe câtă drojdie pun la cozonac. I-am spus cantitatea. Atât. N-am întrebat cine vine, de ce face sau dacă are făină bună.

Învăț să fiu primită în casa lor fără să mă fac neapărat folositoare.

Mă întreb câte mese am stricat, convinsă că le fac mai bune. Oare câtă grijă mai rămâne în ajutorul nostru, dacă omul care îl primește nu se simte liber să spună nu?