Soacra mi-a spus că nu sunt de-a lor, chiar la masa de duminică. Pentru prima dată, soțul meu nu mi-a mai cerut să tac

— Cu bluza asta ai venit? m-a întrebat soacra mea înainte să apuc să-mi scot pantofii. Nu zic, e comodă, dar parcă vii de la piață.

Țineam într-o mână o tavă cu prăjitură, iar cu cealaltă încercam să-i desfac geaca lui Matei. Radu era în spatele meu, cu sacoșele.

— Bună ziua și dumneavoastră, am spus.

Mi-a luat tava fără să mă privească.

— Sper că n-ai pus mult zahăr. Dumitru trebuie să aibă grijă.

Veniserăm din București la Buzău după aproape trei luni. Eu lucrasem sâmbătă la recepția clinicii, Radu terminase târziu o intervenție la instalația unui bloc, iar dimineața plecaserăm cu copilul încă adormit pe banchetă. Prăjitura o făcusem noaptea.

În sufragerie mirosea a sarmale și a mobilă proaspăt ștearsă. Socrul meu se uita la știri. A ridicat două degete spre noi, apoi l-a chemat pe Matei să-i spună tabla înmulțirii.

— Lasă-l să se dezbrace întâi, am zis.

— La șapte ani trebuie să știe. Dar dacă voi îl țineți numai cu desene…

Nici nu ne așezaserăm și deja simțeam apăsarea aceea cunoscută sub coaste. La ei, fiecare vizită începea cu ceva ce nu făceam bine.

Zece minute mai târziu a sunat interfonul.

— A venit Ioana! a spus Elena, luminându-se.

A lăsat lingura pe farfurie și a fugit la ușă. Pe cumnata mea a îmbrățișat-o, i-a mângâiat părul, i-a admirat paltonul.

— Ce bine îți stă, mamă! Se vede că ai gust.

Ioana a intrat cu o pungă de covrigi.

— N-am mai avut timp să iau altceva.

— Dar de ce să cheltuiești? Tu să vii, atât vrem!

M-am uitat la tava mea, împinsă lângă cuptorul cu microunde. Radu m-a atins ușor pe spate. Credeam că înseamnă iar „lasă, nu începe”. Așa făceam mereu. Lăsam.

La masă, Ioana a primit locul de lângă calorifer. Mie mi-a spus Elena să stau aproape de bucătărie, „că ne mai ridicăm noi, femeile”.

Ioana ne-a povestit despre noul ei serviciu la un salon. Mama ei voia să știe tot: programul, colegele, dacă îi oboseau picioarele.

Când Radu a spus că eu fusesem propusă pentru coordonarea recepției, Elena a dat din cap.

— Bine, dar tot la telefon stă. Să nu ajungeți să neglijați copilul pentru două sute de lei în plus.

— Sunt șapte sute, am spus. Și nu stau doar la telefon.

— Eu ziceam pentru binele vostru. Imediat te superi.

Am rupt o bucățică de pâine. Nu-mi mai era foame.

Matei a cerut apă. Când s-a întins după pahar, a vărsat puțin pe fața de masă.

— Vezi? a oftat Elena. Dacă nu-l înveți acasă…

— E apă, mamă, a spus Radu.

Tonul lui m-a făcut să ridic ochii.

— N-a zis nimeni că e o tragedie, a răspuns ea, ștergând ostentativ masa.

După sarmale, socrul meu a scos un plic din sertarul bufetului și l-a împins spre Ioana.

— Restul pentru mașină. Să nu mai umbli cu autobuzul pe frig.

Ioana l-a luat repede.

— Vi-i dau înapoi când pot.

— Nu ne trebuie nouă, mamă, a spus Elena. Pentru cine muncim?

Radu și-a lăsat furculița jos.

— Ce mașină?

— Una mică, a răspuns Ioana. Am dat avansul luna trecută.

M-am uitat la el. Și el la mine.

Luna trecută, părinții lui ne ceruseră șase mii de lei. Pentru investigațiile lui Dumitru și niște medicamente care, ni se spusese, nu erau compensate. Noi aveam o rată, o mașină stricată și două salarii din care număram tot.

Le trimiseserăm banii. Amânaserăm reparația mașinii și controlul meu stomatologic.

— Tată, investigațiile cât au costat? a întrebat Radu.

Dumitru s-a șters la gură.

— Ce legătură are una cu alta?

— Întreb cât au costat.

— Au fost prin trimitere, a spus Ioana, apoi a privit spre mama ei. Nu?

S-a făcut liniște. Se auzea lingurița lui Matei lovind paharul.

Elena a strâns șervețelele de pe masă.

— Am avut mai multe cheltuieli. Nu trebuie să vă dăm raportul.

Radu s-a lăsat pe spate.

— Noi am crezut că tata e bolnav și nu are bani de doctor.

— Este bolnav! a izbucnit ea. Are tensiune!

— Și banii noștri s-au dus pe mașina Ioanei?

— Ai tăi? a întrebat Dumitru. De când vorbești tu așa cu mine?

Mi-am pus mâna pe genunchiul lui Radu. Tremura.

— Nu doar ai lui, am spus încet. Ai noștri.

Elena s-a întors spre mine.

— Normal. De aici vine tot. Înainte nu ne număra băiatul banii.

— Nu m-a pus Andreea să întreb.

— De când te-ai însurat, nu mai putem spune nimic.

Radu a scos un râs scurt, fără veselie.

— Chiar nimic? De când am intrat, i-ai criticat hainele, serviciul și felul în care îl crește pe Matei. Ce ai mai fi vrut să spui?

Ioana ținea plicul sub masă.

— Eu n-am știut că sunt de la voi, a zis.

— Acum știi, i-a răspuns el.

Ea a pus plicul pe fața de masă, dar n-a mai spus nimic.

Dumitru s-a ridicat.

— E sora ta. Tu te descurci. Ea pe cine are?

Radu a rămas cu privirea în farfurie. Când a vorbit, abia l-am auzit.

— Tot asta mi-ați spus. Când mi-am luat primul salariu. Când a trebuit să-mi plătesc singur facultatea. Eu mă descurc.

— Și nu te-ai descurcat?

— Ba da. Dar nu singur. Cu ea.

Atunci mi-au dat lacrimile. Nu la înțepături. Nu când aflasem de bani. La felul în care spusese „cu ea”.

Matei m-a tras de mânecă.

— Mami, plecăm?

M-am ridicat imediat.

Pe hol, Elena a venit după noi.

— Pentru niște bani stricați familia?

Radu îi încheia geaca lui Matei. S-a oprit cu fermoarul la jumătate.

— Nu pentru bani. Și nu vreau să mai aud că Andreea m-a întors împotriva voastră.

În mașină n-am vorbit o vreme. La ieșirea din oraș, Radu a tras într-o parcare și a început să plângă, cu mâinile încă pe volan.

— Am auzit și înainte cum îți vorbeau, mi-a spus. Doar că speram să treacă dacă tăceam.

L-am prins de mână. Eram încă supărată pe el. Îl și iubeam. Nu se anulau una pe alta.

Au trecut două luni. Plicul ni l-a adus Ioana, cu o mie de lei în el. Restul încă îl așteptăm. Cu părinții lui vorbim rar, iar Radu nu mai răspunde la fiecare apel în care e chemat să repare ceva.

Mă întreb cât timp aș mai fi numit răbdare faptul că înghițeam tot. Și cât de greu trebuie să-i fie unui copil, chiar ajuns om mare, să spună că și pe el l-a durut.