Soțul meu voia toate cheltuielile împărțite la jumătate, dar casa și copiii erau doar grija mea. Până când am încetat să mai fac partea lui

— Adică tu chiar mă lași să plec așa la serviciu?

Andrei stătea în ușa bucătăriei cu o cămașă mototolită în mână. În spatele lui, mașina de spălat piuia. Eu îi împleteam părul Dariei, iar cafeaua mi se răcise lângă o factură de curent.

— Nu te las eu nicăieri. Ai treizeci și opt de ani. Fierul e în debara.

M-a privit de parcă tocmai îi spusesem că vreau să divorțăm.

Cu trei seri înainte, deschisese un tabel pe telefon. Chirie, întreținere, utilități, mâncare, grădiniță. Aproape șase mii patru sute de lei.

— Trei mii două sute fiecare. Mi se pare corect.

El câștiga nouă mii. Eu, patru mii două sute, la un birou de contabilitate unde pauza de masă însemna adesea un covrig deasupra tastaturii.

— Și mie îmi rămân o mie de lei. Din care îmi plătesc transportul, dentistul…

— Nu e vina mea că ai salariul mai mic, Ioana.

A spus-o fără să ridice ochii. Asta m-a durut mai tare decât dacă ar fi țipat.

Până atunci, banii se împărțeau aproximativ egal. Munca, deloc. Eu știam când avea Radu vaccinul, unde erau dresurile Dariei și câte zile mai ținea detergentul. Andrei știa că, într-un fel, toate se rezolvau.

— Bine, am spus. Atunci împărțim și restul.

A râs scurt.

— Ce rest? Vrei să-ți plătesc că faci o ciorbă pentru copiii tăi?

Copiii mei. Când trebuia muncit, erau ai mei.

În seara aceea am scris pe o foaie toate lucrurile pe care le făceam într-o săptămână. Am umplut ambele fețe. Andrei s-a uitat peste ea și a zis că exagerez.

— Spune-mi ce să fac și fac.

— Și cine îți spune mie?

N-a răspuns.

Nu m-am oprit dintr-odată din toate. Copiii aveau patru și șapte ani. Nu puteam să-i folosesc ca să-i dau lui o lecție.

I-am trimis programul lor, numerele educatoarei și învățătoarei, apoi am stabilit zilele: luni și miercuri, el se ocupa de preluat, cină, ghiozdan și culcare. Cumpărăturile comune îi reveneau în săptămâna aceea. Hainele lui, de atunci înainte, tot lui.

— Eu nu intru în grevă împotriva copiilor, i-am spus. Dar nu mai țin locul a doi părinți.

— Bine, să vedem cât te ține.

M-a ținut și când mi-a venit să-i bag cămășile în mașină. M-a ținut și când am găsit chiuveta plină și am mâncat un iaurt în picioare, ca să nu mă apuc iar de toate.

Găteam în zilele mele pentru mine și copii. Pentru el, nu. Părea meschin, recunosc. Dar ajunsesem să-i pun farfuria în față și să simt că-mi vine să plâng.

Prima miercuri, educatoarea m-a sunat la cinci și zece.

— Mai vine cineva după Daria?

Am simțit că-mi îngheață palmele. L-am sunat pe Andrei. Uitase, prins într-o ședință. Am rămas la telefon cu educatoarea până mi-a confirmat că ajunsese.

Seara, Daria m-a întrebat dacă tata era supărat pe ea.

Atunci m-am dus în baie și am plâns. Nu pentru că pierdusem vreo dispută. Pentru că ea plătise deja o bucățică din ea.

După zece zile, holul era plin de sacoșe, în frigider aveam trei borcane de muștar și niciun ou, iar Radu plecase cu echipamentul de sport umed.

Andrei a izbucnit când n-a găsit o factură.

— În casa asta nu se mai poate trăi!

— Știu. Eu așa trăiam și înainte. Doar că strângeam după noi toți.

A împins scaunul. Am crezut că pleacă. În schimb, s-a așezat.

— Nu știam că sunt atâtea.

— Ba știai că există. Nu știai cât durează.

Am scos foaia și extrasele de cont. Fără discursuri. I-am arătat încălțămintea copiilor cumpărată din banii mei, contribuțiile pentru școală, medicamentele. Cheltuieli mici, uitate mereu din tabelul lui.

— N-am mai fost la dentist din februarie, i-am spus. Tu ai schimbat telefonul.

S-a uitat lung la mine.

Nu ne-am împăcat în seara aceea. Am stabilit contribuții proporționale cu veniturile și responsabilități întregi, nu „ajutor”. Cine avea copiii se ocupa și să știe ce le trebuia.

Au trecut două luni. Mai greșim. Uneori îmi vine să verific tot. Săptămâna trecută, Andrei a programat singur controlul lui Radu și a lipsit el de la serviciu.

Am rămas cu telefonul în mână, așteptând o întrebare care n-a mai venit.

Încă îl iubesc. Dar mă întreb de ce a trebuit să se umple casa de haos ca să vadă cât munceam ca să nu existe.