Am învinuit-o pe mama pentru dispariția tatălui meu. Pe patul de spital, mi-a mărturisit de ce îl dăduse pe mâna poliției

— Eu l-am dat pe mâna poliției, Irina. Nu a plecat la muncă.

Mama a spus asta privind paharul de pe noptieră. Am rămas cu paiul între degete, aplecată spre ea, de parcă nu auzisem bine. Din salonul vecin se auzea un televizor.

— Ce-ai făcut?

Și-a tras pătura peste piept. Sub material se vedeau numai oasele.

— Am crezut că apuc să-ți spun altfel.

Mi-a venit să ies. S-o las acolo, cu perfuzia și cu adevărul ei venit cu douăzeci de ani prea târziu.

Aveam cincisprezece ani când tata dispăruse. În seara dinainte îmi reparase fermoarul ghiozdanului, cu un clește adus din balcon. Îmi promisese că duminică mergem la bunici.

Dimineața, mama spăla o cană încontinuu.

— Tatăl tău a plecat. Are niște probleme. O vreme nu ne poate suna.

O vreme s-a făcut o lună, apoi un an. După aceea, mama spunea doar că nici ea nu știe unde este.

Nu exista poză la care să nu mă uit după vreun indiciu. Îi căutam chipul în autobuze, la piață, pe stradă. Când suna telefonul fix, alergam atât de tare încât alunecam pe covor.

Pe mama am început s-o urăsc încet.

Îmi aminteam certurile lor despre bani. Tata venea cu sacoșe pline și ea îl întreba de unde are. Eu vedeam ciocolata, adidașii, geaca pe care celelalte fete n-o aveau. Pe ea o vedeam stricând tot.

— Tu l-ai gonit, i-am spus într-o seară.

Nu m-a contrazis. A pus farfuria în chiuvetă și a ieșit pe balcon.

Tăcerea ei mi s-a părut o recunoaștere.

Am plecat la facultate în Iași cu bursă și cu bani împrumutați de ea de la o colegă. Tot ei îi spuneam că nu mă ajută destul. Când mi-am făcut nunta cu Dan, am lăsat liber locul din dreapta mea la cununia civilă. Mama a stat în spate, lângă sora ei.

Acum îmi amintesc și mi se face rău.

Cancerul l-am aflat când eu aveam treizeci și cinci de ani. Mama amânase investigațiile fiindcă nu avea cine s-o înlocuiască la magazin. A urmat operația, apoi drumurile la oncologie, pungile cu medicamente și banii numărați seara, pe masa din bucătărie.

În lunile acelea am început să vorbim fără să ne certăm. Despre vecini, despre prețuri, despre băiatul meu, Vlad. Niciodată despre tata.

Până la mărturisirea din salon.

— Cu ce se ocupa? am întrebat.

Mama și-a umezit buzele.

— La început transporta marfă fără acte. Apoi a început să care lucruri furate. Spunea că doar conduce, că nu-l privește de unde vin.

— Și tu l-ai reclamat pentru asta?

S-a uitat la mine atunci. Avea ochii limpezi, aproape supărați.

— Au venit doi bărbați acasă. Unul știa la ce liceu înveți. Mi-a spus și ora la care ieșeai joia.

Am lăsat paharul jos.

— Tatăl tău le datora bani. Dispăruse o parte dintr-o încărcătură și ei spuneau că el o luase. Când l-am întrebat, a zis să-mi văd de cratițele mele.

Îmi aminteam vag doi bărbați pe scară. Mama îmi spusese atunci să merg la vecina de la trei.

— Am mers la poliție după ce unul dintre ei m-a așteptat în fața magazinului. Le-am spus numele, numărul mașinii, tot ce auzisem. Mi-au luat declarație. Au mai durat câteva săptămâni până l-au arestat.

— Și mie de ce nu mi-ai spus?

— La început mi-a fost frică să nu vorbești la școală. După aia… mi-a fost rușine. Tu îl așteptai atât de tare.

A tușit și am ajutat-o să se ridice. Încă eram furioasă. Mâinile mele îi potriveau perna, dar eu voiam s-o întreb cum putuse să mă lase să cred că nu meritam niciun telefon.

Acasă, într-o cutie de pantofi, am găsit hotărârea judecătorească și două scrisori. Tata primise opt ani pentru complicitate la tâlhărie și alte fapte pe care le-am citit de trei ori.

În prima scrisoare o făcea vânzătoare. În a doua întreba de mine.

— De ce n-ai lăsat să-mi scrie?

Mama și-a întors capul pe pernă.

— I-am spus să nu te caute. Că ai suferit destul.

— Asta trebuia să hotărăsc eu.

— Știu.

Atât. Fără apărare. Mi-a fost mai greu să aud acel „știu” decât toate explicațiile.

A murit după unsprezece zile.

În ultima seară m-a întrebat dacă sunt supărată. I-am spus că sunt acolo. N-am reușit să-i spun altceva și asta mă trezește uneori noaptea.

După înmormântare, l-am căutat pe tata. Dan m-a ajutat, deși se temea pentru mine. Am sunat o mătușă din partea lui, apoi un fost vecin. Am aflat că locuia într-un sat de lângă Bacău și lucra la un atelier.

Ne-am întâlnit într-o cofetărie, ziua. Nu i-am dat adresa noastră și nu l-am luat pe Vlad.

L-am recunoscut după felul în care își freca degetul mare de marginea mesei. Îmbătrânise. Avea o cămașă călcată prost și un plic cu fotografii de-ale mele, vechi.

— Semeni cu maică-ta, a spus.

Am început să plâng înainte să mă așez.

Mi-a povestit despre închisoare, despre muncă, despre cât de greu îi fusese. L-am ascultat până când a spus că mama ne distrusese familia.

— Nu. Pentru ce ai făcut tu nu poate fi ea vinovată.

A strâns plicul între palme.

— Putea să mă aștepte.

— Eu te-am așteptat. Tu de când ești liber?

De doisprezece ani.

Am rămas cu ochii la el.

— Știai unde locuim?

A dat din cap.

— Și de ce n-ai venit când am crescut?

A început să spună ceva despre rușine. Despre mama. Despre mine, că poate nu voiam să-l văd.

— Dar nu m-ai întrebat.

Nu mi-a răspuns.

Am păstrat legătura. Vorbim rar, la telefon. Uneori mă întreabă dacă am mâncat și, pentru câteva secunde, sunt iar fata care îl aștepta duminica. Alteori închid și plâng de furie.

Pe mama încă o cert în gând pentru anii de tăcere. Dar acum îmi amintesc și cine mă aștepta cu mâncarea caldă când eu trânteam ușa.

Pot să înțeleg de ce m-a mințit fără să spun că a fost bine? Și cum îl primesc înapoi pe tata fără să o judec din nou, pe nedrept, pe ea?