Mi-am cumpărat apartamentul după doisprezece ani de muncă. Părinții mi-au cerut să-l trec pe numele surorii mele, iar când am refuzat, tata a încercat să-mi ia cheile

— Pune cheile pe masă. Nu te-am crescut ca să ajungi să-ți lași sora pe drumuri.

Tata stătea în mijlocul bucătăriei mele, cu palma întinsă. Mama plângea lângă frigider, iar Ioana își răsucea verigheta. Eu țineam o cană cu ceai. Îmi tremura mâna atât de tare, încât mi se udase mâneca.

— Nu e pe drumuri. Are chirie până la sfârșitul lunii.

— Auzi cum vorbești despre sora ta? a izbucnit mama.

Aveam treizeci și șase de ani și eram în casa cumpărată de mine. Totuși, în fața lor mă simțeam iar copilul care trebuia să cedeze ca să fie liniște.

Apartamentul avea două camere, la etajul patru, într-un bloc vechi de la marginea Ploieștiului. Baia trebuia refăcută, iar iarna se auzea vântul pe lângă geamul bucătăriei. Pentru mine era suficient.

Strânsesem banii în doisprezece ani. Lucrasem la contabilitate într-un depozit și ținusem, seara, evidențele unui magazin. Stătusem în chirie cu încă două fete. Purtasem același palton șapte ierni.

Când am primit cheile, am mâncat un covrig pe podeaua goală. Nici perdele nu aveam. Țin minte că am lăsat firimiturile acolo până dimineață, numai fiindcă puteam să fac asta în casa mea.

Ioana se căsătorise cu Radu cu două luni înainte. Proprietarul locuinței lor voia să vândă, iar ei trebuiau să caute altceva. Le-am spus că îi ajut cu garanția pentru o chirie nouă.

Mama a tăcut puțin la telefon.

— Noi ne gândeam la altceva. Tu ai deja un salariu bun. Poți să stai iar în chirie.

Am râs, crezând că glumește.

Nu glumea.

Peste trei zile au venit toți la mine. Mama adusese o tavă de ardei umpluți, iar tata avea într-o mapă numărul unui notar.

— Facem donația și terminăm cu discuțiile, a spus el. Ioana trebuie să-și întemeieze o familie.

— Și eu unde locuiesc?

— Ești singură, te descurci, a zis sora mea.

M-am uitat la ea. Eu îi cumpărasem rochia pentru cununia civilă când depășise bugetul. Tot eu îi dădusem bani pentru avansul fotografului.

— Nu vă dau apartamentul.

Tata a împins scaunul atât de tare, încât a lovit caloriferul.

— Atunci să nu mai spui că suntem părinții tăi.

A urmat scena cu cheile. Când am încercat să trec spre ușă, m-a prins de antebraț. Cana mi-a căzut și s-a spart. Mama nu i-a spus să mă lase. Se uita la cioburi.

— Uite unde ne-ai adus, a șoptit.

Mi-am smuls brațul și am deschis ușa.

— Ieșiți. Dacă nu ieșiți, sun la poliție.

Tata a făcut un pas spre mine. Am ridicat telefonul. Abia atunci s-a oprit.

Au plecat fără tava cu mâncare. Am pus-o în frigider și am izbucnit în plâns. A doua zi am aruncat ardeii. Nu puteam nici să-i încălzesc.

Mi-am schimbat încuietoarea, fiindcă mama avea o cheie pentru urgențe. Lăcătușul m-a întrebat dacă pierdusem cheia. Am spus că da. Mi-a fost rușine să explic.

Au început telefoanele rudelor. Mama le spusese că promisiunea fusese făcută deja și că eu mă răzgândisem după ce Ioana renunțase la alte variante.

Mătușa Doina m-a certat douăzeci de minute.

— Măcar las-o să stea acolo câțiva ani.

— Mătușă, ei vor actele. Pe numele ei.

S-a făcut liniște.

— Asta nu mi-au spus.

Nu toți au vrut să mă asculte. Un văr m-a scos din grupul familiei. De Paște, am aflat din fotografii că fuseseră toți la părinții mei. Pe mine nu mă chemase nimeni.

Ioana mi-a trimis un singur mesaj: „Sper că ești fericită singură între pereții tăi.”

I-am scris un răspuns lung. L-am șters. Apoi i-am spus că o iubesc, dar apartamentul nu se discută și că nu mai accept jigniri. Nu mi-a răspuns.

Au trecut opt luni. Ei și-au găsit o chirie. Tata nu mă sună. Mama o face uneori, dar închide când înțelege că nu m-am răzgândit.

Încă mă simt vinovată în unele seri. Mă apuc să-i scriu Ioanei despre o prostie văzută pe stradă și îmi amintesc că nu mai vorbim.

Mi-am păstrat casa. Aș fi vrut să-mi pot păstra și familia, fără să trebuiască să le-o dau.

Oare trebuia să rămân eu fără locuință ca ei să mă considere, în continuare, o soră bună?