Îl sunam pe tata doar ca să bifez că sunt o fiică bună. Apoi am aflat de ce își tăia pastilele în două

— De ce ai scris pe cutia asta „o zi da, una nu”? Doctorul așa ți-a spus?

Tata mi-a luat medicamentele din mână atât de repede, încât a răsturnat paharul de pe masă.

— Lasă-le, Ioana. Știu eu cum le iau.

Apa se scurgea pe mușamaua crăpată. El ștergea cu mâneca puloverului, iar eu mă uitam la jumătățile de pastile strânse într-un capac de borcan. Venisem să-i aduc niște portocale. Nici măcar nu-mi scosesem haina.

Cu trei zile înainte, la birou, aproape mă enervaseră colegele mele.

Rodica își făcuse programare cu mama ei la cardiologie. Alina căuta pe telefon un tensiometru pentru tatăl ei. Eu mâncam un covrig deasupra tastaturii și mă gândeam că iar urma să le preiau din lucrări.

— Al tău cum mai e? m-a întrebat Rodica.

— Bine. Se descurcă.

— Ce pensie are?

Am ridicat din umeri. Nu știam. Nu știam nici ce tratament lua, nici când fusese ultima dată la medic. Știam doar că, dacă îl sunam duminica, spunea: „Bine, tată. Tu să fii sănătoasă.”

În seara aceea l-am sunat. Mi-a răspuns după multe tonuri, puțin gâfâit.

— Dormeai?

— Nu. Eram prin casă.

Pe fundal se auzea televizorul. I-am povestit ceva despre serviciu, apoi am întrebat dacă îi trebuie ceva.

— Nimic, tată. Am de toate.

Altădată aș fi închis liniștită. Atunci m-am auzit spunând:

— Sâmbătă vin pe la tine.

Nu eram certați. Asta îmi spuneam mereu, ca și cum lipsa unei certe ar fi însemnat apropiere.

După moartea mamei, rămăseserăm doi oameni care nu știau ce să-și spună. Tata fusese toată viața genul care repara o priză, căra cartofii în beci și ieșea din cameră când începeam să plâng. Eu învățasem să nu-i mai cer decât lucruri practice.

Pe urmă mă măritasem, veniseră rata, copilul, ședințele. Îl vedeam de Paște și de Crăciun. Uneori îi duceam o cămașă pe care n-o purta.

În bucătăria lui, cu apa încă picurând pe jos, l-am întrebat din nou despre pastile.

— Nu te lua și tu de mine.

— Nu mă iau. Vreau să înțeleg.

A strâns cârpa între palme.

— Le mai răresc. Până intră pensia.

Atât. Fără poveste, fără reproș.

Am deschis ușa frigiderului. O cratiță cu cartofi, două ouă, un colț de brânză într-o pungă. Pe frigider, sub un magnet adus de mine de la mare, era factura la întreținere. Restanță de două luni.

— De ce nu mi-ai spus?

Atunci s-a uitat urât la mine.

— Când? Când mă suni din mașină și-mi spui că intri într-o ședință?

Am vrut să mă apăr. Aveam atâtea pe cap. Nu mă întrebase nici el vreodată dacă mi-e greu. Dar mi-am amintit ultimele noastre convorbiri și n-am mai zis nimic.

Am stat cu el până seara. Am pus pe masă pensia, facturile și rețetele. După întreținere, curent și tratament, îi rămânea prea puțin pentru mâncare. Unele medicamente nu erau compensate integral. Pe altele le amânase singur.

— Nu vreau să mă ții tu, a murmurat.

— Nici eu nu vreau să te pierd fiindcă ți-e rușine să-mi spui că nu-ți ajung banii.

S-a ridicat și a ieșit pe balcon. L-am lăsat puțin singur.

Acasă, Mihai a oftat când i-am spus că vreau să-i trimit lunar cinci sute de lei.

— Și noi de unde tăiem?

Nu era o întrebare nedreaptă. Aveam și noi luni în care număram zilele până la salariu. Ne-am certat totuși. Eu vorbeam prea tare, el îmi amintea de cheltuieli, iar copilul a venit să ne întrebe dacă eram supărați pe el.

Am tăcut amândoi.

Până la urmă, am renunțat la câteva comenzi de mâncare și am amânat schimbarea telefonului meu. Nu rezolvam tot, dar puteam începe.

Luni am mers cu tata la medicul de familie. I-am spus despre pastilele rărite, deși el mă trăgea de mânecă. Medicul i-a explicat cum trebuia urmat tratamentul. Eu mi-am notat, cu acordul lui, ce avea de cumpărat lunar.

Prima sumă trimisă mi-a înapoiat-o.

A doua oară l-am sunat înainte.

— Pentru medicamente, tată. Restul le hotărâm împreună.

A acceptat greu.

Acum merg la el din două în două săptămâni. Uneori tot stăm în tăcere. Doar că nu mai plec după douăzeci de minute.

Duminica trecută m-a întrebat dacă vreau să-mi facă o omletă. Am spus da, deși mâncasem.

Mă întreb câți părinți spun „am de toate” sperând, totuși, să mai întrebăm o dată.