În fiecare weekend, soțul meu pleca la mama lui, iar eu rămâneam singură cu copiii. Când am cerut o sâmbătă pentru noi, mi-a spus că vreau să-l las orfan

— Dacă pleci acum, să știi că nu mă mai găsești tot aici, așteptând să-ți treacă ție datoria față de mama ta.

Radu a rămas cu mâna pe clanță. În spatele meu, mașina de spălat scotea apă pe gresie, Ilinca plângea cu rochia de serbare în brațe, iar Matei mă striga din baie.

— Auzi ce spui? Tata e mort. Vrei s-o las și pe ea singură?

— Nu. Vreau să nu ne mai lași pe noi singuri.

A plecat. N-a trântit ușa. A închis-o încet, iar asta m-a durut mai tare.

Aveam treizeci și șase de ani, doi copii și senzația că eram măritată doar de luni până vineri, după opt seara.

Radu lucra la un depozit de materiale. Eu eram casieră la un magazin, cu ture schimbate cum se nimerea. Plăteam rata apartamentului, grădinița lui Matei și meditațiile Ilincăi la matematică. Nu eram săraci de tot, dar orice cheltuială neprevăzută ne strica luna.

Mama lui, doamna Mariana, locuia la patruzeci de minute de noi, într-un sat de lângă Ploiești. După moartea socrului meu, Radu începuse să meargă la ea în fiecare sâmbătă.

La început mergeam toți. Duceam mâncare, spălam geamuri, sortam acte. O găsisem de câteva ori plângând lângă cămașa soțului ei. N-aveai cum să nu suferi alături de ea.

Dar trecuseră trei ani.

Acum, vinerea seara apărea câte ceva. Un robinet. O factură. Cartofii care trebuiau scoși din beci. Cumpărături care nu puteau aștepta până luni.

— Tu ai bărbat acasă, îmi spunea ea. Eu cui să-i cer?

Nu-i răspundeam că bărbatul meu nu prea era acasă. Îmi părea urât. Așa că tăceam și mai puneam o tură de rufe.

În sâmbăta aceea, Ilinca avea serbare la școală. Radu îi promisese că vine. Ea îi păstrase un loc lângă mine și mă întrebase de trei ori dacă tati știe ora.

La opt dimineața, soacră-mea sunase: trebuia dusă la piață și apoi la farmacie.

— Merg repede și mă întorc, spusese el.

Serbarea era la zece. La zece și douăzeci, locul de lângă mine era tot gol.

Ilinca și-a spus poezia uitându-se spre ușă. Când am aplaudat, mi-am dat seama că aveam încă mâneca udă de la apa strânsă de pe jos.

Radu a venit după patru, cu o pungă de mere de la mama lui.

— A fost coadă. După aia n-am putut s-o las cu cumpărăturile nedesfăcute.

Ilinca n-a luat niciun măr.

În seara aceea i-am spus că vreau două weekenduri pe lună pentru noi. Nu vacanțe, nu restaurante. Să ducă el copiii în parc. Să pot dormi o oră fără să mă strige nimeni. Să reparăm dulapul care stătea sprijinit într-un carton de jumătate de an.

— Ai început cu programări pentru mama? m-a întrebat.

— Am început cu programări pentru copiii tăi.

S-a uitat la mine de parcă îl jignisem.

A doua zi m-a sunat soacră-mea.

— Mi-a zis Radu că nu-l mai lași să vină.

— Nu asta am spus.

— Lasă, că înțeleg. Cât am fost bună de ținut copiii, n-am deranjat.

Îi ținuse de câteva ori, când fuseseră mici. Îi mulțumisem mereu. Nu știam că ajutorul acela urma să se întoarcă împotriva mea la fiecare ceartă.

Am închis și am plâns în debara, între aspirator și borcane, ca să nu mă vadă copiii.

Cel mai rău a fost când am aflat că nu toate drumurile erau urgente.

Într-o duminică, o sunasem să întreb dacă ajunseseră bine de la medic. Radu îmi spusese că avea amețeli și că o duce la un consult.

— Care medic? a întrebat ea. Am fost la cimitir, apoi am făcut niște sarmale. E aici, doarme puțin.

Eu stătusem două ore la centrul de permanență cu Matei, care făcuse febră. Ilinca venise cu noi, fiindcă n-aveam cu cine s-o las.

Când s-a întors, nu m-am răstit. I-am pus termometrul pe masă.

— De ce m-ai mințit?

Și-a scos geaca încet.

— Dacă-ți spuneam că mă duc doar să stau cu ea, începeai iar.

Atunci mi s-a făcut, nu știu cum să spun, rușine de viața mea. Eu mă justificam pentru douăzeci de minute în care făceam duș, iar el ascundea o după-amiază de somn.

— Tu te odihnești acolo. Eu când mă odihnesc, Radu?

N-a răspuns.

A doua zi mi-am luat copiii și am mers la sora mea, Oana. Nu ca să-l sperii. Aveam nevoie să dorm o noapte fără să-l aud respirând liniștit lângă mine în timp ce eu număram tot ce nu mai puteam duce.

A venit după noi seara. Oana i-a deschis, apoi ne-a lăsat în bucătărie.

— Ilinca m-a întrebat dacă mai sunt tata și sâmbăta, a spus el.

M-am așezat. N-am știut ce să zic.

A stat mult cu ochii în cana neatinsă. Apoi mi-a povestit ceva ce nu-mi spusese: în ziua în care murise tatăl lui, acesta îl sunase de două ori. Radu era la muncă și nu răspunsese.

— Când sună mama, mă gândesc că poate iar…

Vocea i s-a oprit.

L-am ascultat. Îl durea pe bune. Dar și pe mine mă durea.

— Nu poți să ne lași mereu pe noi pentru ce ți-e frică să nu se întâmple acolo.

N-am rezolvat tot atunci. Ne-am întors acasă și am stabilit lucruri concrete: o sâmbătă mergea la ea, una rămânea cu noi. Cumpărăturile mari le făceau împreună de două ori pe lună. Urgențele adevărate rămâneau urgențe.

Cel mai greu i-a fost să-i spună el, fără să mă folosească drept explicație.

— Și copiii au nevoie de mine, mamă. Eu am hotărât.

Ea a plâns. Două săptămâni mi-a vorbit rece. Încă mă întreabă uneori dacă „îl las” să vină. Acum răspunde el.

Sâmbăta trecută, Radu a făcut clătite cu copiii. A ars primele trei și m-a chemat să-l ajut. I-am spus că termin cafeaua întâi.

Și am terminat-o caldă.

Încă mă întreb de ce a trebuit să plec de acasă ca să fiu auzită. Chiar înseamnă lipsă de respect să ceri un loc în viața omului cu care ți-ai făcut o familie?