Am părăsit prima iubire fiindcă mama nu o accepta. După șaisprezece ani de căsnicie, soția mi-a spus adevărul pe care eu nu voiam să-l aud

— Să nu le spui copiilor că faci asta pentru mine, a zis Raluca. Măcar atât să nu-mi faci.

Stătea la masa din bucătărie, cu factura la gaze sub palmă. Eu tocmai îi cerusem divorțul, după șaisprezece ani de căsnicie. Din camera alăturată se auzea băiatul nostru, Vlad, certându-se cu sora lui pentru un încărcător.

— Meriți pe cineva care…

— Nu. Nu-mi explica tu ce merit. Spune că vrei să pleci și lasă-mă să fiu supărată.

Am tăcut. Chiar și atunci încercam să fac o alegere a mea să pară un sacrificiu pentru altcineva.

Prima dată când făcusem asta aveam douăzeci și trei de ani.

Eram student la Cluj și o iubeam pe Irina. Ea venise dintr-un sat de lângă Vaslui. Tatăl ei era mecanic, mama lucra la brutărie. Irina făcea curățenie în două apartamente, sâmbăta, ca să nu mai ceară bani de acasă.

Învățam împreună în camera mea de cămin. Când rămâneam fără bani, împărțeam cartofi fierți cu brânză trimisă de ai ei. Nu țin minte să-mi fi fost rușine atunci. Rușinea a venit după ce a început mama să vorbească.

Ai mei aveau un magazin de materiale de construcții și două apartamente. Mama considera că pentru asta avea dreptul să-mi aleagă și viitorul.

— După facultate ce faceți? O întreții și pe ea, și pe tot neamul ei?

— Irina muncește, mamă.

— Acum. Și tu chiar nu puteai găsi o fată de-aici?

O întâlnise o singură dată. Irina venise cu o cutie de prăjituri. Mama o întrebase cât câștigau părinții ei.

Au urmat telefoane, plâns, tata trimis să mă „aducă la minte”. Apoi amenințarea:

— Dacă alegi așa, să nu mai aștepți nimic de la noi. Nu vreau să vă văd trăind la margine.

Mi-era frică să pierd apartamentul promis, locul în firmă, siguranța. Asta era. Nu vreo grijă nobilă pentru Irina.

I-am spus că suntem prea diferiți.

Ea și-a băgat caietele în geantă și m-a întrebat:

— Tu crezi asta sau doar n-ai curaj să te cerți cu mama ta?

N-am răspuns. Acolo s-a terminat.

Pe Raluca am cunoscut-o la o masă organizată de părinți. Era contabilă, fiica unor prieteni de-ai lor. Caldă, atentă, cu un râs care umplea camera. Nu era vinovată de nimic.

Am ținut la ea. Am crezut că e suficient. Ne-am căsătorit, au venit Mara și Vlad, ratele pentru mașină, ședințele cu părinții, concediile rezervate din februarie.

Din afară eram bine.

Eu aduceam bani și reparam ce se strica. Raluca ținea minte mărimile copiilor, programările, supărările lor. Dacă mă întreba ce am, spuneam că sunt obosit.

Odată, Mara mi-a adus un desen. Eu m-am uitat la telefon chiar când îmi explica ceva. L-a luat înapoi și a plecat. Nici atunci n-am lăsat telefonul jos.

Când tata s-a îmbolnăvit de cancer, toată familia s-a întors spre mine.

Radu avea serviciul lui, Sorin locuia departe. Eu lucram în firmă, deci, după socoteala tuturor, puteam lipsi.

Am alergat cu dosarul pentru pensia de invaliditate, cu actele pentru CNAS, cu trimiteri și copii după buletin. Au fost operații, internări, drumuri după medicamente. Plăteam ce nu găseam compensat și mă întorceam acasă cu bonurile mototolite în buzunar.

Frații mei veneau duminica, întrebau medicul dacă există speranțe și plecau. Mama mă suna pentru orice.

Într-o noapte, tata mi-a prins mâneca lângă pat.

— Du-te acasă. Ai și tu copii.

Am rămas. Mi se părea mai ușor să stau pe un scaun de spital decât să recunosc cât de străin devenisem în propria casă.

Pe Irina am întâlnit-o la o farmacie de lângă spital. Ridica medicamente pentru mama ei. Mi-a recunoscut vocea înainte să mă întorc.

Am băut o cafea într-un pahar de carton. Mi-a povestit că lucra într-un laborator, că avea o fată și că divorțase de câțiva ani.

Nu arăta ca femeia rămasă în amintirea mea. Era mai obosită, mai directă. Și eu eram altul.

Ne-am mai văzut de câteva ori, ziua, în locuri obișnuite. Nu ne-am sărutat. Dar acasă spuneam doar că întârziasem. Îi povesteam ei lucruri pe care Ralucăi nu i le spusesem. Nu pot să numesc asta nevinovat doar fiindcă nu ajunsesem într-un pat.

La a treia întâlnire, am început iar despre mama.

Irina m-a oprit:

— Andrei, mama ta nu s-a însurat cu Raluca. Tu te-ai însurat.

M-am supărat. După aceea am stat aproape o oră în mașină, fără să pornesc motorul.

Tata a murit în noiembrie. După înmormântare au rămas facturi, acte și hainele lui pe care mama nu voia să le strângă.

Au trecut luni până i-am spus Ralucăi că nu mai pot continua. Nu fiindcă aș fi așteptat momentul perfect. Mi-era frică, iar.

— Este cineva? m-a întrebat.

I-am povestit despre Irina. Tot.

— Deci ei i-ai vorbit, a spus. Eu te-am rugat ani întregi să vorbim.

Asta m-a durut mai tare decât dacă m-ar fi înjurat.

Mama a venit a doua zi.

— Pentru fata aia îți lași copiii?

— Nu plec la ea.

— Atunci ești și mai prost.

N-am mai încercat s-o conving. Dar nici n-am simțit vreo victorie.

Irina mi-a spus că nu voia să refacem nimic. Am rămas în relații bune, ne mai întrebăm rar de sănătate. Nu m-a așteptat și nu avea de ce.

Acum stau într-o garsonieră închiriată. Plătesc pensia copiilor, împărțim cheltuielile mai mari, încerc să respect fiecare promisiune. Nu-mi iese mereu să vorbesc cu ei.

Vlad vine și se uită la ceas. Mara mi-a spus că nu vrea să audă cât de greu îmi este mie. Are dreptate, dar m-am dus în baie și am plâns după ce a plecat.

Raluca îmi trimite mesaje despre școală și dentist. Îmi răspunde politicos. Distanța asta o merit, numai că e greu de dus, na.

Nu știu dacă divorțul a fost alegerea bună. Știu că nu mai puteam să-i cer să trăiască lângă un om care evita orice conversație adevărată.

Mă întreb cât din viața noastră aș fi putut salva dacă aveam curaj mai devreme. Și dacă, atunci când rănești oamenii spunând în sfârșit adevărul, mai ai dreptul să aștepți să te înțeleagă.