Mama mi-a cerut bani ca să stea cu fetița mea. M-am simțit trădată, până când i-am deschis frigiderul

— Șase sute de lei pe lună, Ioana. Atât vă cer.

Mama ținea mâna pe clanță, iar eu rămăsesem cu un picior în ghetuță, aplecată lângă fiica mea. Daria își strângea ursulețul la piept. În bucătărie mirosea a supă, iar pe calorifer se uscau mănușile copilului.

— Îmi ceri bani ca să stai cu nepoata ta?

Mama s-a uitat spre Daria.

— Nu de față cu ea.

— Dar de cerut poți să-mi ceri de față cu ea?

N-a răspuns. Și tăcerea ei m-a înfuriat mai tare.

De șapte luni, mama o lua pe Daria de la creșă la patru. Eu terminam la șase într-un birou de contabilitate, iar Radu ieșea din depozit când se încheiau livrările. Ajungeam la mama pe la șapte. Uneori, aproape de opt.

La început, ea propusese.

— Aduceți fata la mine. Ce să căutați femei străine?

Pentru mine, vorbele acelea deveniseră o înțelegere fără termen și fără condiții.

În seara aceea am plecat trântind ușa. Daria a început să plângă pe scări.

— Nu mai merg la buni?

— Ba mergi. Nu plânge și tu acum.

Mi-e rușine și azi de răspunsul acela.

Acasă, Radu a lăsat telefonul pe masă când i-am spus.

— Șase sute? O dădacă ne-ar costa mult mai mult.

— Nu despre sumă vorbesc. E mama mea.

— Și asta înseamnă că nu obosește?

Ne-am certat și noi. I-am amintit rata, întreținerea, cât dădusem pe medicamente în iarna aceea. El m-a întrebat când cumpărasem ultima dată ceva pentru frigiderul mamei.

I-am spus că exagerează. Adevărul e că nu-mi aminteam.

Trei zile n-am sunat-o. Am plătit o vecină să stea cu Daria două după-amiezi, iar vineri mi-am luat liber. Mă încăpățânasem să-i arăt că mă descurc. Cheltuisem deja aproape jumătate din suma cerută de ea.

Sâmbătă m-am dus să iau hainele copilului. Aveam cheia și am intrat fără să sun.

Mama era în dormitor. Pe masa din bucătărie stăteau un teanc de facturi, o folie de pastile și un caiet deschis. Mi-am văzut numele și m-am apropiat.

„Daria — iaurt, banane, carne tocată, biscuiți.”

Dedesubt: „Întreținere — rest. Farmacie — luna viitoare.”

Am deschis frigiderul. O oală mică de ciorbă, două ouă și o caserolă cu chiftele. Pe capac scria, cu pixul: „Pentru Daria”.

— De ce umbli acolo?

Mama apăruse în ușă, cu papucii târșiți și cardiganul încheiat strâmb.

— Ai amânat medicamentele?

— Unele. Nu toate.

— De ce nu mi-ai spus?

A tras scaunul și s-a așezat greu.

— Ți-am spus că s-au scumpit toate. Mi-ai zis că da, și la voi e greu.

Îmi aminteam conversația. Fusesem în supermarket, cu telefonul între umăr și ureche. O grăbisem, fiindcă ajunsesem la casă.

— Eu am pensie o mie șapte sute și ceva, Ioana. Fata mănâncă aici în fiecare zi. Îi mai trebuie fructe, câte un covrig, detergent pentru hainele murdare. Nu mă supăr că-i trebuie. Dar eu de unde?

M-am așezat în fața ei.

— Credeam că îți face plăcere.

— Îmi face. Dar marți am anulat programarea la doctor, că mi-ai zis că întârzii. Joi n-am ajuns la farmacie. Și când mă suni la șapte că mai durează, eu ce să spun? Că nu mai pot?

Și-a frecat genunchiul prin fustă.

— Mi-e dragă de nu mai pot. Dar nu mai pot nici așa.

Atunci am plâns. Mama nu s-a ridicat să mă împace, cum făcea mereu. A rămas pe scaun, iar eu am avut, în sfârșit, răbdare să o ascult.

Duminică am venit cu Radu. Am pus șase sute de lei într-un plic și cumpărăturile pe masă.

— Ăștia sunt pentru luna trecută, am spus. De acum îi primești lunar. Și schimbăm programul.

Radu a vorbit la serviciu să înceapă mai devreme două zile. Eu am obținut o după-amiază de lucru de acasă. Mama o mai ia pe Daria doar lunea și joia, iar pentru întârzieri o întrebăm, nu o anunțăm.

Săptămâna trecută ne-a spus că nu poate joi. Avea programare la doctor.

Am simțit primul impuls să întreb dacă nu se putea reprograma. M-am oprit.

— Bine, mamă. Ne descurcăm noi.

Încă mă doare că a trebuit să-mi ceară bani ca să observ cât îi era de greu.

Cum am ajuns să cred că, dacă e mama mea, timpul ei mi se cuvine?