Am plecat cu fiica mea și două sacoșe, fără bani de chirie. Soțul meu a rămas în prag și mi-a spus doar: „Știi cum e mama”

— Dacă maică-ta ar ști să te crească, n-ai ajunge să minți pentru un caiet! a strigat soacra mea, ținând-o pe Ilinca de încheietură.

Fata se lipise de frigider. Avea opt ani, încă purta ghiozdanul și încerca să-și tragă mâna fără s-o supere pe bunica. Pe masă era caietul de matematică, deschis la un exercițiu greșit.

— Dă-i drumul, am spus.

— Nu-mi spui tu mie ce să fac în casa mea.

M-am uitat spre Radu. Stătea lângă chiuvetă, cu o cană în mână.

— Zi ceva.

A lăsat cana jos, încet.

— Mamă, hai, las-o. Și tu, Andreea, nu mai ridica tonul.

Eu nici măcar nu ridicasem tonul.

Locuiam în apartamentul soacrei de aproape șase ani. Veniserăm „pentru câteva luni”, după ce proprietarul garsonierei în care stăteam hotărâse s-o vândă. Aveam un copil mic, o rată pentru mașină și niște bani împrumutați pentru reparația ei. Elena ne spusese că aruncăm banii pe chirie când la ea există două camere libere.

La început îmi lăsa mâncare pe aragaz. Apoi a început să-mi verifice sacoșele.

— Iar ai luat iaurt din ăsta scump? Voi nu știți valoarea banului.

După aceea au venit întrebările despre salariu, bonuri, facturi. Câștigam puțin peste trei mii de lei ca lucrătoare comercială. Radu lucra la un depozit. Puneam bani pentru întreținere, cumpărături și medicamentele ei, dar tot aveam senzația că trebuia să justific fiecare covrig.

Îmi muta hainele din dulap. Intra fără să bată. Dacă închideam ușa, întreba ce avem de ascuns.

Când mă plângeam, Radu își freca fruntea.

— Așa este mama mea. N-o mai schimbi la vârsta asta.

— Dar eu trebuie să mă schimb după ea în fiecare zi?

— Nu vreau să creez probleme în familie.

Cu timpul, n-am mai știut dacă pentru el eu și Ilinca intram în familia aceea sau doar locuiam acolo.

În după-amiaza cu pricina, Ilinca luase un calificativ mai slab. Îmi spusese la telefon, iar eu îi promisesem că refacem împreună exercițiile după serviciu. Elena îi ceruse caietul înainte să ajung. Fata spusese că îl uitase la școală.

Mințise de frică.

Când am intrat, soacra tocmai îl găsise în ghiozdan.

— Nu faci din copil o mincinoasă, i-am spus. Lasă-mă să vorbesc cu ea.

— Tu s-o lași pe mine! Cât timp o hrănesc în casa asta, am un cuvânt de spus.

— O hrănim noi. Nu ne faceți o favoare la fiecare lingură.

Radu s-a întors brusc spre mine.

— Acum chiar exagerezi.

Atunci Ilinca a început să plângă fără zgomot. Asta m-a speriat mai rău decât dacă ar fi țipat.

— Mami, îmi pare rău. Nu mai cumpăra caiet nou. Lipesc foaia. Să nu vă certați din cauza mea.

Mi s-au înmuiat genunchii. Nici nu observasem că Elena îi rupsese pagina.

Am dus-o în camera noastră. I-am scos ghiozdanul și am închis ușa. Tremura atât de tare, încât fermoarul hanoracului îi zdrăngănea sub bărbie.

— Tu nu ești de vină pentru ce spun adulții, i-am zis.

— Dar dacă eram cuminte, nu te certa tata.

Am rămas cu mâinile pe umerii ei. De luni întregi o durea burta dimineața. Își rodea unghiile. Mă întreba, înainte să ceară orice, dacă bunica se supără.

Eu îi spuneam mereu că e obosită. Că trece. Ce să zic și eu, ca să pot pleca la muncă fără să plâng pe drum.

În seara aceea am scos o geantă de deasupra dulapului.

Radu a intrat când puneam în ea chiloți, două bluze și medicamentul Ilincăi pentru alergie.

— Ce faci acum?

— Plecăm.

— Unde?

M-am oprit. Nu aveam răspuns.

Pe card aveam șase sute optzeci și doi de lei. Salariul urma peste nouă zile. Mama mea locuia într-un sat de lângă Bacău, într-o casă încălzită cu sobe, și abia se descurca din pensie. Școala fetei și serviciul meu erau aici.

— Nu știu încă, am spus.

Radu a dat din cap, de parcă tocmai îi dovedisem că sunt iresponsabilă.

— Scoți copilul din casă fără niciun plan?

— Planul tău care e? Să învețe să nu mai plângă, ca să nu deranjeze?

N-a răspuns. Din hol, Elena a strigat că fac teatru și că până dimineață îmi trece.

Am sunat-o pe colega mea, Mihaela, de pe marginea patului. Știa câte ceva. Nu tot. Nici nu prea spui la serviciu că la treizeci și patru de ani îți ascunzi bonurile de cumpărături.

— Pot veni cu Ilinca la tine în seara asta?

A tăcut două secunde.

— Am canapeaua. Veniți.

La ușă, Radu a întins mâna după geantă.

— Hai să discutăm mâine. Știi cum e mama.

— Știu. Dar tu știi cum am ajuns eu?

Nu m-a oprit. Nici n-a venit după noi până la lift.

La Mihaela, Ilinca a adormit îmbrăcată, cu degetele prinse de mâneca mea. Eu am stat lângă ea și am făcut calcule pe telefon. Chirie, garanție, transport, pachet pentru școală. Oricum le adunam, banii nu ajungeau.

Radu mi-a scris după miezul nopții: „Mama are tensiunea mare. Sper că ești mulțumită.”

Am citit mesajul de trei ori. Mi s-a făcut rău de vinovăție. Apoi m-am uitat la copilul care dormea și am pus telefonul cu fața în jos.

A doua zi i-am spus unde suntem și că poate vorbi cu Ilinca. Nu voiam să-i iau tatăl. Voiam să nu mai fie nevoie să mă micșorez eu ca să încap în casa mamei lui.

Mihaela ne-a ținut două săptămâni. Am găsit apoi o garsonieră la parter, cu mobilă veche. Proprietara, doamna Doina, a acceptat garanția în două tranșe. Mi-am luat salariul în avans și am renunțat la aproape tot ce nu era strict necesar.

Radu a contribuit la cheltuielile Ilincăi după o discuție lungă. Încă îmi spune uneori că puteam rezolva altfel. I-am spus că despre întoarcere putem vorbi doar când avem o locuință separată și hotărârile despre copil le luăm noi doi.

Nu mi-a dat încă un răspuns.

Nici mie nu-mi e bine în fiecare zi. Număr banii la casă și mă trezesc noaptea speriată de următoarea factură.

Dar aseară Ilinca a vărsat lapte pe masă. A încremenit, apoi s-a uitat la mine.

— Aduc cârpa, mami?

Am șters împreună. Nu s-a certat nimeni.

Încă mă întreb dacă trebuia să plec mai devreme. Dar cât să mai aștepți liniștea unei familii, când copilul tău învață să-i fie frică de acasă?