Soțul meu a primit-o pe fiica noastră cu doi copii în apartament fără să mă întrebe. Când am cerut puțină liniște, am devenit eu cea fără suflet

— Dacă te încurcăm atât, plecăm acum! a strigat fiica mea, trăgând geaca peste pijamaua băiatului.

Era aproape zece seara. În bucătărie mirosea a lapte ars, factura la întreținere era udă pe masă, iar soțul meu stătea în ușă și se uita la mine de parcă eu îi dădusem afară în zăpadă.

— Spune-i că n-ai vorbit serios, Elena.

Nu spusesem să plece. Spusesem că nu mai pot.

Cu patru luni înainte, Dan mă sunase de la serviciu:

— Vine Andreea cu copiii. I-am zis că stau la noi până se așază lucrurile.

Nu mă întrebase. Dar nici eu n-aș fi lăsat-o pe drumuri.

După despărțire, Andreea mai locuise câteva săptămâni în apartamentul închiriat împreună cu Radu. Contractul era pe numele lui. Când certurile au devenit zilnice și el a amenințat că îi aruncă lucrurile, a plecat cu două genți și copiii. Nu mai avea bani pentru garanție și chirie.

Au venit într-o joi. Mara avea șapte ani, iar Vlad, patru. Fata își ținea ghiozdanul în brațe și m-a întrebat dacă la noi trebuie să vorbească încet.

Atunci aș fi mutat și pereții pentru ei.

Le-am dat dormitorul. Eu și Dan ne-am mutat pe canapeaua din sufragerie. Apartamentul nostru avea două camere, un balcon îngust și o singură baie. După prima săptămână, toate lucrurile își schimbaseră locul, mai puțin pastilele mele de tensiune.

La început găteam cu drag. Făceam clătite duminica și mă bucuram când auzeam copiii râzând.

Apoi au început diminețile în care găseam chiuveta plină, haine ude uitate în mașină și ambalaje îndesate lângă coș. Eu lucram la cantina unei școli. Plecam la șase și mă întorceam cu picioarele umflate.

Andreea lucra câteva ore la un magazin. În rest, căuta anunțuri pe telefon, plângea în baie ori adormea lângă Vlad.

Știam că îi era greu. Numai că și mie îmi era, na, nu mai aveam treizeci de ani.

— Poți măcar să strângi după cină? am întrebat-o într-o seară.

— Strâng imediat.

La unsprezece, farfuriile erau tot acolo. Le-am spălat eu, lovindu-le mai tare decât trebuia.

Dan apărea când temele erau făcute și copiii spălați. Le aducea covrigei, îi gâdila, apoi îmi spunea să nu mai fiu încruntată.

— Sunt copii, Elena. Ce vrei, să stea drepți?

Nu voiam asta. Voiam să pot bea o cafea fără să adun nimic înainte.

Banii s-au subțiat repede. Pensia lui și salariul meu ajungeau înainte. Acum cumpăram mai des, plăteam mai mult la apă și amânasem dentistul. Andreea ne dădea din salariul ei, dar grădinița, transportul și medicamentele copiilor înghițeau aproape tot.

Radu trimitea bani când își amintea.

În seara aceea, găsisem o pereche de adidași noi lângă ușă. Ai Andreei. Când am văzut și factura, am izbucnit.

— Pentru pantofi ai, pentru casă nu? Și de chirie când te mai ocupi?

S-a albit la față.

— Mi s-a rupt talpa. Stau opt ore în picioare acum. Ți-am spus că mi-au mărit programul.

Îmi spusese. Eu uitasem.

Dar n-am tăcut la timp.

— De patru luni tot așteptăm să te pui pe picioare.

Atunci a tras geaca peste pijamaua lui Vlad.

Mara a început să plângă fără zgomot. Am luat geaca din mâna fetei mele și am pus-o pe scaun.

— Nu pleacă nimeni noaptea. Am vorbit urât. Dar mâine trebuie să vorbim altfel.

Dan m-a urmat în bucătărie.

— Ești prea rigidă. E familia noastră.

— Atunci de ce numai eu trebuie să-i fac loc?

Pentru prima dată, n-a răspuns imediat.

A doua zi am pus cheltuielile pe hârtie. Dan a preluat cumpărăturile și două după-amiezi cu copiii. Andreea gătea seara. Eu am încetat să refac în urma tuturor.

După încă șase săptămâni, fiica mea a găsit un apartament mic, la periferie. Am strâns împreună garanția.

La plecare, m-a îmbrățișat scurt.

— Mi-a fost rușine că am ajuns iar copilul vostru.

— Mie mi-a fost rușine că eram obosită de voi.

Acum e liniște. Prea multă, uneori. Îi chem duminica la masă, dar încă tresar când Andreea mă sună târziu.

Îmi iubesc copiii și când nu mai pot să duc totul pentru ei. Oare de ce mi-a fost atât de greu să spun asta fără să rănesc?