Am lucrat două luni la cadoul soacrei mele, iar ea l-a aruncat pe masă și m-a acuzat că vreau s-o distrug. Dar vorbele soțului meu m-au durut cel mai tare

— Ai făcut-o intenționat! Să nu-mi spui că n-ai știut!

Soacra mea a aruncat eșarfa peste farfuriile cu aperitive. Un capăt a căzut în salata de vinete. Ana, fetița noastră de șase ani, a rămas cu furculița ridicată, iar eu m-am repezit să salvez lâna, de parcă asta era problema.

— Mamă Elena, nu înțeleg…

— Să nu-mi mai spui mamă! Ai cotrobăit prin lucrurile mele ca să mă lovești unde mă doare!

Mihai s-a ridicat atât de brusc, încât scaunul a zgâriat gresia.

— Hai, mamă, liniștește-te. Sunt și copiii aici.

Nu a spus că nu făcusem nimic rău. Atunci n-am observat. Mai târziu, numai asta mi-a răsunat în cap.

Am treizeci și opt de ani, doi copii și lucrez la contabilitatea unei firme de distribuție. Seara verific teme, caut șosete și calc uneori cămăși pe jumătate adormită. Nu-mi prisosește timpul. Tocmai de aceea îmi imaginasem că darul acesta va însemna ceva.

De unsprezece ani încercam să mă apropii de soacra mea. Mergeam aproape lunar la ea, într-o comună de lângă Buzău, cu sacoșe de cumpărături și speranța prostească să fie, de data asta, bine.

Dacă aduceam prăjituri, erau prea dulci. Dacă găteam acolo, risipeam gazul. Dacă stăteam lângă Mihai, îl țineam „legat de fusta mea”. Dacă îl lăsam să vorbească singur cu ea, eram bosumflată.

El îmi spunea mereu:

— Așa e mama. Nu pune la suflet.

Numai că sufletul meu nu avea întrerupător.

Pentru aniversarea ei de șaizeci și cinci de ani am cumpărat lână merinos, verde închis și vișiniu. Aproape trei sute de lei, bani pe care i-am scos din bugetul meu de haine. Aveam un război mic de țesut, primit de la bunica, și mai lucrasem eșarfe simple.

Două luni am stat seara la masa din sufragerie, după ce adormeau copiii. Mihai se uita la televizor, eu desfăceam câte un rând strâmb. Uneori mă durea spatele atât de tare, că mă ridicam sprijinindu-mă de masă.

Modelul de pe margine îl copiasem dintr-o fotografie înrămată, așezată pe holul ei. Două fete tinere, lângă o poartă, una purtând o ie cu niște romburi mici. Crezusem că era ea.

Îi arătasem lui Mihai fotografia făcută cu telefonul.

— Uite, mama ta, ce frumoasă era.

El privise o secundă.

— Da, seamănă cu Ana.

Niciunul nu întrebase cine era cealaltă fată.

La aniversare, când a desfăcut pachetul, mâinile soacrei mele au început să tremure. La început am crezut că se emoționase de bucurie.

A trecut degetul peste romburile cusute. Apoi s-a uitat la mine de parcă îi adusesem ceva îngrozitor.

— Asta e de pe ia Mariei.

Maria fusese sora ei. Știam doar că murise tânără. În casa aceea, despre morți se vorbea puțin și întotdeauna în șoaptă.

— Cu ia asta era îmbrăcată ultima dată când am văzut-o! Tu de unde ai știut?

I-am arătat fotografia de pe hol. Am încercat să explic. Ea plângea și vorbea peste mine.

— Ai vrut să-mi arăți că știi tot! Că poți să intri oriunde!

— Nu știam nici măcar că e sora dumneavoastră în poză…

Atunci s-a întors spre Mihai.

— Și tu stai? Așa îți aperi familia?

El s-a uitat la mine, apoi în podea.

Soacra mea s-a închis în dormitor. Am strâns eșarfa într-o pungă, murdară de salată, în timp ce Radu își îmbrăca sora fără să-i fi cerut nimeni. Are zece ani. În ziua aceea mi s-a părut prea mare.

Pe drum, copiii au adormit. Am așteptat ca Mihai să spună ceva.

— Poate a fost prea mult cu modelul ăla, a zis în cele din urmă.

M-am uitat la profilul lui, luminat de bord.

— Tu ai văzut fotografia. Tu mi-ai spus că e mama ta.

— Am văzut-o în treacăt. Nu aveam de unde să știu că…

— Nici eu.

A strâns volanul.

— Știi prin câte a trecut. A rămas văduvă, ne-a crescut singură. Puteai să-i iei un parfum.

Restul drumului n-am mai vorbit.

La unsprezece seara stăteam în bucătărie, cu eșarfa în lighean. Apa călduță se tulburase. Încercam să scot pata fără să frec lâna și plângeam de nervi.

Mihai a intrat să bea apă.

— Îi dai mâine un telefon? Să nu rămână așa.

Am lăsat eșarfa jos.

— Ce să-i spun? Că îmi pare rău că n-am știut ceva ce nici tu nu știai?

— Nu s-o iei iar personal.

Mi-am șters mâinile pe prosop.

— M-a făcut manipulatoare în fața copiilor. Cum se ia asta altfel?

A deschis gura, dar l-am oprit. Nu țipam. Cred că tocmai asta l-a făcut să mă asculte.

— Îmi pare rău că suferă. Dar eu nu mai pot să repar singură fiecare vizită.

A doua zi m-a sunat cumnata mea, Irina. Se auzeau găini în fundal; era în curtea mamei ei.

Mi-a spus că Maria murise într-un accident de autobuz, înainte ca Mihai să se nască. Fotografia fusese făcută cu câteva zile înainte.

— Aseară a stat cu poza în brațe, mi-a spus Irina. Dar știu că n-ai făcut-o intenționat.

Am plâns iar. De data asta, pentru amândouă.

Nu m-am dus însă să-mi cer iertare pentru o răutate pe care nu o făcusem.

I-am scris că îmi pare sincer rău că darul i-a trezit o asemenea amintire. I-am explicat din nou de unde luasem modelul. Apoi am adăugat, după ce am șters propoziția de trei ori, că nu voi mai rămâne la masă când sunt insultată.

Mi-a răspuns abia după patru zile:

„Unele lucruri nu le înțelegi până nu treci prin ele.”

Am pus telefonul jos. Pentru prima dată, nu m-am grăbit să mă justific.

Mihai a sunat-o în seara aceea. Din bucătărie l-am auzit spunând:

— Mamă, puteai să fii supărată fără s-o faci nesimțită.

Nu s-a rezolvat tot. La următoarea vizită a mers singur. Copiilor le-am spus că bunica suferise din cauza unei amintiri, dar că țipetele nu fuseseră vina nimănui de la masă.

Eșarfa e într-un sertar. Pata aproape a ieșit. Încă nu știu ce voi face cu ea.

Pot să înțeleg durerea unui om și totuși să nu-l mai las să mă rănească? Eu abia acum învăț să cred că da.