Părinții m-au dat afară fiindcă mi-am dat demisia, în timp ce fratele meu nu muncea. După un an, un telefon de la tata ne-a adus din nou față în față

— Dacă ai fost în stare să-ți dai demisia, ești în stare și să te întreții. Până duminică îți găsești unde să stai.

Tata a spus asta fără să ridice ochii din farfurie. Mama strângea firimiturile cu palma. În sufragerie, fratele meu râdea la ceva pe telefon.

Eu aveam încă adeverința de vechime în geantă și o durere în piept care nu trecuse de dimineață.

— Tată, n-am cerut să mă țineți ani întregi. Am nevoie de câteva săptămâni.

— Trebuia să te gândești înainte.

M-am uitat spre mama. A împăturit fața de masă peste firimituri.

— Știi cum e el. Nu-l mai întărâta.

Aveam douăzeci și opt de ani. Lucrasem patru ani la o firmă de distribuție, pe facturare și comenzi. În acte aveam opt ore. În realitate, plecam după zece, răspundeam seara la telefon și corectam sâmbăta greșelile altora.

Când o colegă intrase în concediu de creștere a copilului, preluasem și munca ei. „Până găsim pe cineva”, spusese șefa. Trecuseră opt luni.

În ultima dimineață mă încuiasem în toaleta firmei. Îmi tremurau mâinile atât de tare, încât nu puteam desface sticla de apă. Șefa bătea în ușă fiindcă un client aștepta o factură.

Medicul de familie îmi spusese să merg la un consult și să mă odihnesc. Eu depusesem demisia, lucrasem preavizul și sperasem că acasă voi putea, măcar o vreme, să dorm.

Contribuisem lunar la întreținere, cumpărasem alimente și plătisem reparația centralei. Nu ținusem socoteala. Eram familie, nu?

Radu, fratele meu, avea douăzeci și cinci de ani și nu mai lucrase de aproape doi. Încercase trei luni la un depozit, apoi plecase fiindcă „nu suporta să fie comandat”.

Pentru el exista răbdare.

Pentru mine exista duminică.

— Dar Radu? am întrebat.

Tata a lăsat furculița jos.

— Nu începe cu comparațiile. Tu ai fost mereu descurcăreață.

Acolo m-a durut cel mai rău. Faptul că mă descurcasem devenise motivul pentru care nu aveam voie să cad.

Am plecat sâmbătă, cu două sacoșe și un geamantan căruia îi lipsea o roată. Mama mi-a pus într-o pungă șase ouă și un borcan de zacuscă.

— Să mă suni când ajungi.

Am luat punga. M-am urât puțin pentru asta, dar nu aveam bani de orgoliu.

O fostă colegă, Sorina, m-a primit pe canapea unsprezece nopți. Apoi am găsit o cameră într-un apartament cu încă două fete. Garanția și prima chirie mi-au înghițit aproape toate economiile.

M-am angajat la o brutărie, în schimbul de dimineață. Seara introduceam facturi pentru o contabilă. Nu era liniștea de care aveam nevoie, dar la brutărie programul chiar se termina când scria pe ușă.

Uneori plângeam în autobuz, spre casă. De oboseală, da, dar mai ales când vedeam câte o mamă sunându-și fata să o întrebe dacă a mâncat.

Mama mă suna rar.

— Ai găsit ceva stabil?

Nu mă întreba dacă mai simțeam că nu pot respira.

Într-o seară am auzit-o spunându-i lui Radu să vină la masă. Apoi mi-a zis că trebuie să închidă, fiindcă se răcea mâncarea.

Eu aveam în față doi cartofi fierți.

După aceea n-am mai sunat eu.

A trecut aproape un an. Am găsit un post de operator comenzi la o firmă mai mică și am renunțat la brutărie. Am început să pun deoparte câte o sută de lei. Mergeam și la consiliere, la un cabinet cu tarif redus.

Învățam greu să nu mă simt vinovată pentru orice pauză.

Tata m-a sunat într-o joi, la serviciu.

— Irina, mama e la spital. Au operat-o de urgență.

Am închis calculatorul fără să-l întreb nimic. Abia în autobuz l-am sunat înapoi. Ocluzie intestinală. În timpul operației găsiseră o formațiune la colon. Așteptau rezultatul biopsiei.

Pe holul spitalului, tata părea mai mic. Ținea geanta mamei între genunchi.

— Bine că ai venit, a spus.

Radu stătea lângă automatul de cafea.

— Va trebui să ne organizăm, mi-a zis. Tu te pricepi la programări, acte…

Mi-am scos haina încet.

— Mă pricep. Dar nu le fac singură.

S-a uitat spre tata, așteptând să intervină. De data asta, tata n-a spus nimic.

Mama avea buzele uscate și o branulă prinsă pe mână. Când m-a văzut, a început să plângă.

Am luat-o de degete. Eram furioasă pe ea și îmi fusese îngrozitor de frică s-o pierd. Amândouă încăpeau în mine.

Biopsia a confirmat cancerul. Au urmat consultații și un plan de chimioterapie.

În prima duminică după externare, ne-am așezat la masa din bucătărie. Aceeași masă.

Am pus în fața lor programările.

— Pot veni marți după serviciu și sâmbăta. Nu mă mut înapoi și nu-mi dau demisia. Radu poate merge cu mama la analize.

— Eu nu știu ce trebuie făcut, a murmurat el.

— Nici eu n-am știut când m-am trezit cu chirie și fără salariu.

Mama și-a coborât privirea. Tata a început să răsucească un colț de hârtie.

— Nu e momentul să scoatem lucrurile vechi, a spus.

Mi s-a strâns stomacul.

— Pentru mine nu sunt vechi. Încă mă întreb, când văd că mă sunați, ce am făcut greșit.

N-a mai vorbit nimeni câteva clipe.

Apoi mama a spus încet:

— Am crezut că tu poți. Că ești mai tare.

— Și dacă puteam, de ce trebuia să pot singură?

A plâns. Eu n-am putut s-o liniștesc atunci.

Tata s-a ridicat, a pus ibricul pe aragaz și l-a luat imediat înapoi.

— Te-am dat afară când trebuia să te lăsăm să-ți revii. N-am dreptate doar fiindcă sunt tatăl tău.

Nu l-am îmbrățișat. Am rămas să bem un ceai.

Lucrurile nu s-au reparat în ziua aceea. Radu a uitat o programare, iar eu am refuzat să plec de la serviciu ca să-l acopăr. Tata a mers cu mama. După aceea, fratele meu și-a pus alarme pe telefon. Mai târziu s-a angajat la un magazin de materiale de construcții.

Mama încă face tratament. Uneori mă sună doar să mă întrebe dacă am mâncat. Prima dată am plâns după ce am închis.

Locuiesc tot în chirie. Merg duminica la ei când pot, nu când mi se cere.

Îmi doresc să-i iert, dar încă am zile în care mă văd coborând scările cu sacoșele în mâini. Oare poți să te apropii din nou de ai tăi fără să te grăbești să spui că nu mai doare?