Soacra mea a plecat de la masa de Ajun fiindcă sarmalele erau comandate. Pentru prima dată, soțul meu nu m-a trimis după ea

— Să nu-mi spui că ai pus pe masa noastră sarmale cumpărate!

Soacra mea ținea furculița ridicată, iar Mara își oprise mâna deasupra coșului cu pâine. Dan se uita la mine. Eu încă aveam șorțul legat și o arsură proaspătă pe încheietură, de la tava cu friptură.

— Ba da, mamă Doina. Le-am comandat. Și cozonacul tot de cumpărat e.

A împins farfuria atât de tare, încât sosul a pătat fața de masă.

— Atunci de ce ne-am mai adunat? Ca să mâncăm ca la cantină?

Cu o săptămână înainte îi spusesem ce plănuiam. Nu fusese nici secret, nici surpriză. Doar că, în familia noastră, refuzul meu era auzit de obicei ca începutul unei negocieri.

Aveam treizeci și opt de ani, doi copii și un serviciu la contabilitatea unui depozit. În decembrie închideam situații până seara. Ajungeam acasă cu ochii usturând, verificam temele și puneam o mașină de rufe. Dan lucra pe șantier și venea și el rupt, dar oboseala lui avea voie să se vadă. A mea trebuia să dispară înainte de cină.

De șapte ani, Ajunul se ținea la noi. Soacra aducea murăturile și rețeta. Restul îmi revenea mie.

În primul an, sarmalele fuseseră prea mari. În al doilea, varza prea acră. Apoi salata avusese prea multă maioneză, iar cozonacul nu se desfăcuse în fâșii.

— Îți spun ca să înveți, Ioana, zicea ea, în timp ce eu strângeam farfuriile aproape pline.

Anul trecut adormisem pe gresia din bucătărie, cu spatele lipit de dulap. Acolo mă găsise Dan la două noaptea. Cuptorul încă mergea.

— De ce nu m-ai chemat?

Nu-i răspunsesem. Mă tot rugasem de el să curețe nuca, până când, ca să termin odată, o făcusem singură.

În decembrie acesta, Mara m-a întrebat dacă o să țip iar când împodobim bradul.

Am rămas cu o șosetă în mână, lângă uscător.

— De ce să țip?

— Fiindcă anul trecut erai supărată tot timpul.

Avea opt ani. Din toate pregătirile mele, asta ținuse minte.

În seara aceea am pus pe masă o foaie cu cheltuieli. Carnea, nuca, untul, toate se scumpiseră. Mai aveam rata și o măsea de reparat.

— Fac friptură și cartofi. Sarmalele le iau de la bucătăria doamnei Rodica. Salată nu fac. Cozonaci cumpărăm doi.

Dan a ridicat ochii din telefon.

— Mama o să comenteze.

— Știu. Dar eu nu mai pot.

A tăcut, apoi a tras foaia spre el.

— Bine. Mă ocup eu de comandă.

Când am anunțat-o, soacra a râs scurt.

— La noi femeile au făcut întotdeauna masa în casă.

— Anul acesta poți aduce tu salata, dacă vrei.

— Adică mă chemi la muncă?

Mi-am mușcat obrazul pe dinăuntru. Eu la ce fusesem chemată în fiecare an?

Tot sperasem că îi trece. În Ajun a venit cu murăturile, fără salată, și a început să deschidă capacele oalelor.

La masă, după ce a împins farfuria, Dan a încercat:

— Mamă, gustă măcar. Sunt bune.

— Nu despre gust e vorba. E despre respect. Eu pentru voi mă trezeam la patru dimineața!

— Știu, am spus. Dar eu nu ți-am cerut asta.

Mi-a tremurat vocea. Vlad, băiatul nostru cel mic, s-a lipit de brațul meu.

— Așa vorbești cu mine în casa fiului meu?

Dan a lăsat furculița jos.

— E și casa Ioanei. Și nu e obligată să muncească trei zile ca să putem lua masa împreună.

Soacra s-a ridicat. Și-a tras cardiganul pe umeri, greșind un nasture.

— Bine. Văd că vă încurc.

Altădată aș fi fugit după ea. Aș fi promis cozonac făcut de mine data viitoare.

De data asta am rămas lângă copii. Dan a condus-o până la ușă și i-a chemat un taxi. S-a întors palid.

— E supărată rău.

— Și tu?

S-a așezat lângă mine.

— Mi-e greu s-o văd plecând. Dar trebuia să spun ceva de mult.

Câteva minute am auzit doar tacâmurile. Apoi Vlad a cerut încă o sarma. Mara ne-a întrebat dacă jucăm remi după masă.

Am jucat. Vasele au rămas în chiuvetă până dimineață. Eu tot tresăream când vibra telefonul, dar, încet, am început să râd cu ei.

Mă doare că soacra mea a plecat. Dar mă doare și gândul că fiica mea ajunsese să creadă că sărbătorile înseamnă o mamă care plânge de oboseală.

Oare câte femei mai confundă liniștea familiei cu propria lor tăcere?