Soacra mea îmi spunea mereu că fosta lui soție era mai bună. În seara în care am plecat, soțul meu mi-a cerut tot mie să nu fac scandal

— Cristina nu i-ar fi pus copilului așa ceva în farfurie.

Soacra mea a împins castronul cu ciorbă, iar zeama s-a vărsat pe mușama. Mara a rămas cu lingura în aer. Radu și-a coborât ochii spre telefon.

Eu încă aveam geaca pe mine. Venisem direct de la farmacie, după zece ore în picioare, și încălzisem ciorba făcută cu o seară înainte.

— Ce are mâncarea, mamă? a întrebat el, fără să ridice capul.

— N-are nimic, tocmai asta spun. Nici carne ca lumea, nici gust. Fosta ta soție știa să țină o casă.

Am pus pâinea pe masă. Îmi tremurau degetele.

— Atunci de ce nu mergeți să mâncați la ea?

Radu s-a uitat imediat la mine.

— Irina, nu începe.

Acolo mi s-a rupt ceva. Nu la vorbele ei. La graba lui de a mă opri numai pe mine.

Eram căsătoriți de șapte ani. Cristina fusese soția lui înaintea mea, într-o căsnicie scurtă despre care știam puține. Nu aveau copii și nu mai țineau legătura. În casa noastră, însă, numele ei apărea mai des decât factura la curent.

Cristina făcea cozonaci. Cristina călca prosoapele. Cristina nu cumpăra zacuscă. Dacă Radu răcea, eu nu-l îngrijeam destul. Dacă munceam sâmbăta, nu-mi păsa de familie.

La început râdeam stingher. Apoi mă apucasem să mă justific.

Îi explicam că rata crescuse, că grădinița Marei costa, că orele suplimentare ne ajutau să nu cerem bani nimănui. Ajunsesem să-i trimit poze cu mâncarea, ca să vadă că gătesc.

Mi-e rușine când mă gândesc. Dar asta făceam.

Soacra mea avea cheia apartamentului pentru urgențe. Într-o marți, am găsit-o împăturindu-mi lenjeria din dulap.

— Era haos aici. Să nu te superi că te ajut.

M-am supărat. Radu mi-a spus că exagerez.

— Mama e bătrână și așa vorbește ea. Nu poți s-o schimbi acum.

Avea șaizeci și opt de ani. Mergea singură la piață, administra banii asociației și știa exact ce să nu spună vecinelor ca să nu le supere. Numai cu mine părea că nu se putea abține.

În seara cu ciorba, venise la noi fiindcă duminică urma să plece la sora ei, la țară. Îi pregătisem inclusiv o sacoșă cu medicamentele cumpărate la reducere.

— Nu încep nimic, i-am spus lui Radu. Îi cer doar să nu mă mai compare.

— Dacă te-ai ocupa mai mult de casă, n-aș avea ce compara, a răspuns ea.

Mara a lăsat lingura jos.

— Mami, tu nu știi să ai grijă de noi?

N-am mai auzit frigiderul, televizorul din sufragerie, nimic.

M-am așezat lângă ea.

— Ba da, iubita mea. Și eu, și tati avem grijă de tine.

Apoi m-am uitat la el.

— Spune ceva.

Radu și-a trecut palma peste față.

— Ce vrei să spun? Hai să mâncăm liniștiți.

Soacra mea a pufnit.

— Copilul vede și singur.

Am ridicat vocea atât de tare, încât Mara a tresărit.

— Ajunge! Nu mai stau la masa asta ca să fiu umilită în fața copilului meu!

— Să nu țipi la mama, a spus Radu, ridicându-se.

Ea a început să plângă. Eu m-am dus în dormitor și am scos geanta de voiaj.

Radu a venit după mine.

— Serios? Pentru o vorbă?

— Pentru toate. Și pentru că tu le auzi de fiecare dată și mă lași singură.

— Nu face scandal. O duc acasă și vorbim.

— Tu numești scandal faptul că plec. Nu ce s-a întâmplat aici.

Am luat haine pentru mine și Mara, caietul ei de desen și ursul fără un ochi. I-am spus lui Radu că mergem la ai mei și că poate veni să-și vadă fata. Nu voiam să-l pedepsesc prin ea. Voiam doar să ies de acolo.

Tata ne-a deschis în papuci, cu știrile pornite în bucătărie. Mama nu m-a întrebat nimic până n-a adormit Mara.

Apoi mi-a pus un ceai în față.

— Vrei să-mi spui sau vrei să stăm?

Am plâns atât de urât, că nu puteam să beau.

Primele mesaje ale lui Radu erau despre mama lui. Că îi crescuse tensiunea. Că nu dormise. Că se simțea jignită.

I-am răspuns o singură dată:

„Eu nu dorm de luni întregi lângă tine. Ai observat?”

A venit după trei zile, fără flori. Avea într-o pungă papucii Marei și încărcătorul meu.

Am vorbit în bucătăria părinților, cât tata o dusese pe fetiță în parc.

— Am crezut că, dacă nu mă bag, se stinge, a spus.

— Nu s-a stins. Eu doar am vorbit tot mai puțin.

A rămas cu degetele strânse pe cană.

— Mi-e greu să-i spun ceva. După ce a murit tata, m-am obișnuit să n-o supăr.

— Înțeleg că ți-e greu. Dar mie mi-ai cerut mereu să suport în locul tău.

Nu i-am promis că mă întorc. I-am spus ce aveam nevoie: fără vizite neanunțate, fără cheie, fără comparații. Dacă mama lui mă jignea, el trebuia să intervină atunci, nu să-mi spună seara că nu avusese dreptate.

Și am cerut să mergem la consiliere. Am găsit o ședință online pe care ne-o permiteam la două săptămâni.

Prima discuție cu mama lui s-a terminat prost. L-a acuzat că îl întorc împotriva ei. El mi-a povestit după, fără să-mi ceară s-o sun și s-o împac.

Asta a contat.

M-am întors după aproape trei săptămâni. Nu pentru că mi-ar fi trecut supărarea, ci pentru că îl vedeam făcând lucruri pe care înainte le evita.

La prima vizită, soacra mea a adus o tavă cu sarmale. Când a început cu „pe vremea Cristinei”, Radu a lăsat furculița jos.

— Mamă, am discutat. Nu o mai compara pe Irina cu nimeni.

A urmat o liniște grea. Eu mă pregătisem deja să mă ridic.

Ea și-a strâns buzele, apoi a întrebat-o pe Mara cum fusese la grădiniță.

N-a fost o împăcare ca în filme. Nici acum nu e. Uneori mă înfurii la o întrebare nevinovată a lui Radu, fiindcă aud în ea toate reproșurile vechi. Încerc să-i spun când se întâmplă, nu să mă închid iar.

Încă îl iubesc, dar încrederea mea se reface mai încet decât și-ar dori el. Oare poți ierta cu adevărat înainte să nu-ți mai fie teamă că totul va începe din nou?