Credeam că strângem bani pentru casa noastră. Apoi am descoperit unde trimitea soțul meu economiile, de patru ani

— Spune-mi că am citit greșit, i-am zis, împingând telefonul spre el. Spune-mi că nu mai avem doar șapte mii nouă sute de lei.

Mihai a rămas cu pâinea în mână. În tigaie se ardeau ouăle, iar din camera Anei se auzea tabla înmulțirii. O seară obișnuită de marți. Până atunci.

— Îți explic, a spus.

— De patru ani îmi explici că strângem pentru avans. Acum explică-mi unde sunt banii.

Contul era pe numele lui. Așa stabiliserăm când începuserăm să economisim: el câștiga mai bine, eu puneam lunar ce rămânea după cumpărături și cheltuielile fetei. Nu-i cerusem niciodată extrasul. Îl întrebam cât avem și îl credeam.

În seara aceea trebuia să plătim un avans pentru aparatul dentar al Anei. Telefonul meu era descărcat, iar el mi-l dăduse pe al lui să fac transferul.

Am văzut soldul. Apoi istoricul.

Elena. Nouă sute de lei. Elena. O mie două sute. Elena. O mie patru sute.

Mama lui.

Am derulat până mi-au amorțit degetele.

— Cât? am întrebat.

S-a uitat spre ușa fetei.

— Mai încet, te rog.

Felul în care a spus-o m-a înfuriat mai tare decât cifrele.

— Cât, Mihai?

— Vreo patruzeci și șapte de mii. În total.

M-am așezat. Eu purtam aceiași bocanci de trei ierni. Renunțasem la niște analize fiindcă nu erau urgente. Când Ana ceruse o excursie cu școala, calculasem împreună dacă ne permitem.

Împreună. Asta credeam eu.

— Mama nu se descurcă din pensie.

— Și eu de ce nu știam?

— Pentru că știam că o să te superi.

M-am ridicat atât de repede, că scaunul a lovit frigiderul.

— Acum te-ai asigurat că am și de ce.

În noaptea aceea a dormit pe canapea. N-am închis ochii nici eu. Îl auzeam întorcându-se, apoi liniște, apoi iar arcul canapelei.

Au urmat trei săptămâni urâte. Ne certam pentru bani și ajungeam să ne scoatem ochii pentru orice: vase, cumpărături, cine uitase ședința cu părinții. El spunea că nu putea să-și lase mama flămândă. Eu îl întrebam când îi cerusem asta vreodată.

Într-o dimineață, Ana și-a pus sandvișul în ghiozdan și ne-a întrebat:

— Voi vă mai placeți?

Mihai a plecat capul. Eu am început să șterg o masă care era curată.

Sâmbăta următoare m-am dus singură la soacră-mea. Nu l-am anunțat. Aveam nevoie să aud și de la ea, deși pe drum îmi pregătisem mai mult reproșuri decât întrebări.

Elena mi-a deschis în halatul ei vișiniu. În bucătărie era frig. Pe masă avea o farfurie cu cartofi fierți și trei cutii de medicamente.

— Am aflat de bani, am spus.

A strâns marginea halatului între degete.

— Credeam că știi.

N-am răspuns. A scos dintr-un sertar talonul de pensie: o mie patru sute șaizeci de lei. Apoi facturile și rețetele. De când murise socrul meu, rămăsese singură cu toate cheltuielile apartamentului. Iarna, medicamentele și întreținerea îi luau aproape toți banii.

— La început i-am cerut numai pentru căldură. După aia mi-a trimis el. Mi-a fost rușine să tot cer.

— Și mie mi-e rușine că am venit aici furioasă, am zis. Dar noi nu mai avem banii de casă.

S-a așezat încet.

— Nu trebuia să vă ascundă. Eu nu vreau să vă stric familia.

Am plecat fără scandal. Aș fi vrut, cumva, să găsesc acolo un vinovat simplu. N-am găsit.

Seara, am pus pe masă un caiet și toate extrasele. Mihai nu s-a mai apărat.

— Mi-a fost frică să nu spui nu, a zis.

— Puteam să spun și nu unei sume. Puteam să găsim altă variantă. Tu ai hotărât că n-am voie să aleg.

A plâns în liniște. Nu m-am dus să-l îmbrățișez. Încă nu puteam.

Am calculat chiria, ratele, cheltuielile Anei și ajutorul pentru Elena. Am stabilit o sumă lunară pe care ne-o permitem. Am verificat și ce sprijin putea primi pentru încălzire. Economiile le-am mutat într-un cont la care avem amândoi acces.

I-am spus că îl iert, dar că orice ban trimis părinților trebuie discutat. Fără sume ascunse, fără promisiuni făcute în numele amândurora. Iar dacă mama lui are o urgență, vreau să aflu înainte, nu dintr-un extras.

Încă mă uit uneori de două ori la sold. El vede și nu mă grăbește să uit.

Pot să înțeleg de ce și-a ajutat mama. Dar oare cât durează să crezi din nou un om care ți-a ascuns adevărul ca să nu te superi?