Am venit epuizată de la serviciu și am găsit iar casa plină de prietenele fiicei mele. Când mi-a spus „Dar tu oricum faci curat”, n-am mai putut să tac

— Mamă, mai faci niște sandvișuri? Și vezi că s-a vărsat suc lângă canapea.

Stăteam în ușa sufrageriei cu sacoșele încă în mâini. Una îmi tăia degetele. Pe masă erau pahare, firimituri și un bol cu resturi de floricele. Patru fete râdeau, iar fiica mea, Ilinca, îmi întindea o farfurie fără să se ridice.

— Bună și ție, am spus.

S-a uitat la mine, nedumerită.

— Bună. Ce ai?

Veneam după nouă ore la magazin, dintre care șapte în picioare. Mâncasem un covrig deasupra unui coș de gunoi, în pauză. În autobuz îmi promisesem că ajung acasă, mă descalț și stau zece minute fără să-mi ceară nimeni nimic.

Atât. Zece minute.

— Nu mai fac sandvișuri. Și sucul îl șterge cine l-a vărsat.

Ilinca a lăsat farfuria pe masă puțin prea apăsat.

— Dar tu oricum faci curat.

Atunci am pus sacoșele jos. Laptele s-a răsturnat într-una dintre ele, dar nici nu m-am aplecat.

— Fetele trebuie să plece.

S-a făcut liniște. Una dintre ele și-a tras repede picioarele de pe canapea.

— Mamă, nu vorbi serios.

— Vorbesc foarte serios.

Ilinca s-a înroșit până la urechi. Le-a condus pe hol fără să se uite la mine. Am auzit fermoare, câteva scuze șoptite și ușa închizându-se încet.

Apoi s-a întors.

— M-ai făcut de râs. Ești mulțumită?

Nu eram. Îmi tremurau mâinile și mă durea capul de parcă purtasem toată ziua o căciulă prea strâmtă.

Ilinca avea șaisprezece ani. Eu aveam patruzeci și doi și, în ultima vreme, mă simțeam de șaizeci. De când tatăl ei, Radu, plecase din apartamentul nostru din Ploiești, toate lucrurile mărunte rămăseseră la mine: întreținerea, cumpărăturile, rufele, programările la dentist.

El trimitea pensia alimentară, uneori după două telefoane. Duminica o scotea la o pizza și o aducea acasă bine dispusă.

Eu eram cea care întreba de teme și de prosopul ud lăsat pe pat.

La început chiar mă bucurasem că Ilinca își chema prietenele la noi. Mai bine în sufragerie decât să nu știu pe unde umblă. Le făceam clătite, puneam ceaiul pe masă și mă retrăgeam în bucătărie.

Numai că vizitele de vineri deveniseră și marți, și joi. Uneori intram în casă și găseam încălțăminte necunoscută pe hol. Alteori aflam printr-un mesaj: „Suntem la noi, să iei ceva bun.”

O dată ieșisem din baie în halat și dădusem nas în nas cu trei fete. Ilinca râsese.

— Sunt doar ele, mamă.

Pentru ea erau „doar ele”. Pentru mine era singurul loc în care nu trebuia să fiu prezentabilă.

În seara aceea, după ce au plecat, am început tot eu să strâng. Din obișnuință. Asta m-a înfuriat și mai tare.

Am ridicat două pahare și farfuria de sub ele a alunecat. S-a spart lângă piciorul meu.

Ilinca a apărut în ușa bucătăriei.

— Acum trântești lucruri?

— Mi-a căzut.

— Tata zice că te enervezi din orice.

M-am oprit cu mâna pe mânerul măturii.

— Tata poate să spună multe. Dar paharele astea nu le spală el.

A dat ochii peste cap. Gestul acela mic m-a durut mai tare decât voiam să recunosc.

— Nu ți-am cerut să le speli. Puteai să le lași.

— Până când, Ilinca? Mâine dimineață tot aici erau.

— Le spălam eu!

— Ca data trecută?

A deschis gura, apoi a închis-o. Data trecută le spălasem eu la șase dimineața, ca să am loc să-i pregătesc pachetul.

M-am așezat pe scaun. Nu mai aveam putere nici să ridic vocea.

— Azi n-am apucat să mănânc. Mă dor picioarele. Și când am intrat, nici nu te-ai uitat bine la mine. Mi-ai dat o farfurie.

Ilinca a rămas lângă frigider.

— N-am știut că n-ai mâncat.

— Știu. Dar nici nu trebuia să fie așa de rău ca să pot spune că vreau liniște.

Și-a tras mânecile peste palme, cum făcea când era mică și nu știa ce să răspundă.

— Tu mereu zici să vină aici. Că e mai bine.

Avea dreptate. M-a usturat să recunosc.

— Da. Și pe urmă am zis „lasă, fac eu”, până ai crezut că așa trebuie. Dar nu mai pot.

A început să plângă fără zgomot. Mi-a venit imediat să mă ridic și să spun că nu-i nimic. M-am ținut de marginea scaunului.

— Toate au case mai mari, a spus. Eu măcar voiam să se simtă bine aici.

— Se pot simți bine și dacă le pui tu apă în pahare.

— Mi-e rușine să le pun să strângă.

— Mie mi-a fost rușine să-ți spun că nu ne permitem de fiecare dată sucuri și gustări pentru cinci persoane.

S-a uitat spre sacoșa rămasă pe hol.

— Chiar stăm așa prost?

— Ne descurcăm. Dar eu calculez înainte să cumpăr. Și uneori mi-ar prinde bine să mă întrebi.

Am tăcut amândouă. Din apartamentul vecin se auzea un aspirator. Pe aragaz rămăsese oala goală de dimineață.

— Nici tu nu trebuia să le dai afară așa, a spus într-un târziu.

— Nu. Îmi pare rău că le-am pus în situația aia. Nu-mi pare rău că am oprit vizita.

În seara aceea n-am rezolvat tot. Ea a măturat cioburile, eu am șters laptele din sacoșă. Am mâncat amândouă pâine cu brânză, aproape fără să vorbim.

A doua zi am stabilit câteva lucruri pe o foaie de caiet. Vizitele se discutau înainte. Nu mai deschideam ușa după serviciu ca să aflu că aveam musafiri. În timpul săptămânii plecau până la șapte. Gustările le pregătea Ilinca, din ce aveam, iar vasele și sufrageria rămâneau curate în seara aceea.

— Și dacă ești obosită, îmi spui, da? a întrebat.

— Îți spun. Dar și tu te uiți puțin la mine.

Prima dată când au venit din nou, mi-am cerut scuze fetelor pentru tonul meu. Apoi m-am dus în cameră și am închis ușa.

După o vreme, am auzit-o pe Ilinca:

— Stați puțin, paharele le ducem în bucătărie. Mama se odihnește.

Au mai rămas firimituri sub masă. N-am spus nimic atunci. Seara i le-am arătat și le-a strâns, puțin bosumflată.

Încă învăț să nu sar eu prima la fiecare treabă. Dar de ce mi-a fost atât de greu să cer, în propria casă, puțină grijă și pentru mine?