Șase ani am tăcut ca să fie pace în familie. Când soțul meu m-a găsit cu geanta la ușă, i-am spus că nu mai pot locui cu mama lui

— Dacă mama pleacă din casa asta, să știi că o bagi în pământ, mi-a spus Radu, uitându-se la geanta mea de lângă ușă.

Aveam în mână pijamaua Marei. O strângeam atât de tare, că mă dureau degetele. Din bucătărie se auzea lingurița soacrei mele lovind marginea unei căni. Am așteptat să spună ceva. N-a spus.

— Și dacă rămâne totul așa, eu unde mă duc cu mine? am întrebat.

Radu și-a frecat fruntea.

— Iar începi?

Atunci am pus pijamaua în geantă. Nu mai aveam putere să explic aceeași durere încă o dată.

Elena venise la noi după moartea socrului meu. Apartamentul ei fusese vândut cu câțiva ani înainte, pentru datoriile rămase de la mica lui afacere. Stătuseră cu chirie, iar singură nu se mai descurca.

— Câteva luni, până își revine, îmi spusese Radu.

Au trecut șase ani.

Locuiam într-un apartament cu trei camere, cumpărat în rate. Mara dormea în camera mică, noi în dormitor, iar sufrageria devenise camera Elenei. Ca să întind rufele pe balcon, trebuia să trec pe lângă patul ei.

La început îi ceream voie. Apoi am început să calc pe vârfuri.

Nu m-a înjurat niciodată. Nu mi-a spus direct să plec. Avea alt fel de a mă face mică.

— Iar cartofi? Radu mânca și carne înainte să se însoare.

— Fetița asta tușește fiindcă o îmbraci subțire.

— La serviciu vă ține până seara sau mai stați și la povești?

Eram operator la o firmă de distribuție. Ajungeam acasă după șase, cu autobuzul, uneori cu sacoșele atârnând de încheieturi. Radu făcea mentenanță într-o fabrică și lucra în schimburi. Banii se duceau pe rată, întreținere, after-school și cumpărături.

Elena contribuia la cheltuieli. Avea grijă de Mara când se îmbolnăvea. Tocmai de asta mi-a fost atât de greu să spun că mă rănea.

Cum să te plângi de cineva care tocmai ți-a făcut o ciorbă?

Când încercam să vorbesc cu Radu, răspunsul venea aproape automat:

— Așa e ea. Nu pune la suflet.

Sau:

— Las-o, Irina. Vrei să ne certăm toată seara?

Nu voiam ceartă. Voiam să nu-mi mai aud cămășile comentate, salariul comparat cu al altora, felul de a-mi crește copilul judecat la fiecare cină.

Ajunsesem să stau câteva minute pe banca din fața blocului înainte să urc. Îi spuneam lui Radu că pierdusem autobuzul. De fapt, mă uitam la geamurile noastre și încercam să ghicesc ce făcusem greșit în ziua aceea.

Într-o seară am spart un pahar. Mi-a alunecat pur și simplu.

Mara, care avea opt ani, a sărit de pe scaun.

— Strâng eu, mama. Nu te supăra. Nu-i spune bunicii.

M-am uitat la ea. Stătea desculță, lângă cioburi, și încerca să-mi repare frica.

A doua zi am căutat un psiholog.

Prima ședință cu Anca m-a costat cât cumpărăturile noastre pe câteva zile. Am stat pe marginea fotoliului și am vorbit aproape numai despre cât de obosită era Elena, cât muncise Radu, cât de greu le fusese tuturor.

— Și dumneavoastră? m-a întrebat.

Am început să plâng. Urât, cu nasul înfundat și șervețele mototolite. Mi-era și rușine că dau bani ca să spun lucruri pe care acasă nu le asculta nimeni.

N-am ieșit de acolo curajoasă. Am ieșit cu o propoziție pe care trebuia s-o exersez: „Nu accept să mi se vorbească așa.”

Prima dată am spus-o într-o duminică, atunci când Elena mi-a explicat, în fața Marei, că o mamă adevărată face prăjituri, nu cumpără biscuiți.

Mi-a tremurat vocea.

— Nu accept să-mi spuneți că nu sunt o mamă bună.

Ea s-a oprit cu farfuria în aer.

— Vai, dar nu mai poate omul să deschidă gura în casa asta?

Radu s-a uitat la mine, nu la ea.

— Puteai să spui și tu mai frumos.

În săptămânile următoare, lucrurile s-au înrăutățit. Elena plângea când venea Radu de la muncă. Îi spunea că eu nu-i mai răspund, că mă port de parcă mi-ar fi dușman. Eu doar începusem să ies din cameră când începeau reproșurile.

Apoi am auzit-o vorbind la telefon cu o rudă.

— Merge la psiholog. Îi bagă aia prostii în cap, să mă dea afară.

Radu îi spusese. Îl rugasem să păstreze între noi.

Când l-am întrebat de ce, a ridicat din umeri.

— E mama. Ce voiai să-i spun când m-a întrebat unde pleci?

Nu știu de ce tocmai asta m-a rupt. Poate pentru că, în sfârșit, cerusem un lucru mic doar pentru mine și nici acela nu rămăsese al meu.

Geanta de lângă ușă am făcut-o două zile mai târziu. Puteam sta la sora mea până găseam o chirie. Nu era o amenințare. Aveam schimburi pentru trei zile, medicamentele Marei și încărcătorul.

— Nu-ți cer să nu-ți mai iubești mama, i-am spus lui Radu. Dar eu nu mai locuiesc cu ea. Alegi dacă facem ceva împreună sau dacă mă mut și vedem ce mai rămâne din noi.

— N-avem bani de două case.

— Știu. Hai să vorbim despre bani. Nu despre cât trebuie să mai suport.

Pentru prima dată, n-am dat înapoi când Elena a început să plângă.

Am plecat în seara aceea. După trei zile, Radu a venit la sora mea cu un caiet. Notase pensia mamei, cheltuielile noastre și câteva chirii.

— Mi-a fost mai ușor să te rog pe tine să taci, a spus. Cu tine nu-mi era frică să vorbesc.

Mi-a venit să-l îmbrățișez și să-l împing de lângă mine în același timp.

Am găsit o garsonieră la două stații de autobuz. Elena putea plăti o parte din pensie, noi completam restul. Am renunțat la concediul de vară și am amânat schimbarea mașinii.

La mutare, soacra mea nu m-a lăsat să-i car sacoșele.

— Să fii mulțumită acum, mi-a spus.

N-am fost mulțumită. Am fost tristă, vinovată și, când am ajuns acasă, ușurată.

Radu o vizitează și o ajută. Uneori încă îmi spune că exagerez, apoi se oprește. Avem lucruri de reparat, nu ne-am vindecat odată cu mutarea mobilei.

Dar aseară am făcut cartofi. Mara povestea ceva de la școală, iar eu am scăpat puțină sare pe masă. Nimeni n-a oftat. Am șters-o și am continuat să o ascult.

Încă mă întreb de ce a trebuit să-mi fac geanta ca să fiu auzită. Voi unde ați fi pus limita?