Fiul meu i-a așteptat cu tortul pe masă, dar bunicii au ales din nou garajul. Atunci am înțeles de ce soțul meu nu spunea nimic
— Mami, dacă sting lumânările acum, bunicul mai vine?
Vlad stătea în genunchi pe scaun, cu nasul aproape de tort. Ceara se prelingea peste cifra șase. În telefon, soacra mea vorbea tare, peste zgomotul unui motor.
— Nu mai ajungem, mamă. A găsit Nicu carburatorul ăla și omul pleacă mâine. Îi explici tu copilului.
M-am uitat la farfuriile nefolosite de la capătul mesei. Pusesem chiar și paharul mic, fără picior, din care socrul meu bea de obicei vin.
— Nu, i-am spus. De data asta îi explici dumneata.
Am întins telefonul spre Vlad, apoi l-am retras. Ce făceam? Îl puneam pe el să încaseze ceva ce nici eu nu mai puteam duce.
Am închis.
Soțul meu, Andrei, stătea lângă frigider, cu bricheta în mână. A reaprins lumânările fără să spună nimic.
Totul începuse cu un an și jumătate înainte, când socrul meu cumpărase o Dacie veche, aproape mâncată de rugină. Spunea că avusese una identică atunci când era Andrei mic. După patruzeci de ani lucrați în atelier, voia și el ceva numai al lui.
Mi s-a părut frumos. Sincer. I-am dus cafea în garaj, am ascultat explicații despre tapițerie și am căutat pe internet un cheder pe care nu-l găsea nicăieri.
Soacra mea, Mariana, se prinsese și ea în poveste. Spăla piese în ligheane, suna după vopsea, ținea într-un caiet toate cheltuielile. Nu-i mai văzusem atât de apropiați de mult.
Doar că, încet, orice altceva ajunsese să poată aștepta.
La prima serbare a lui Vlad n-au venit fiindcă trebuia dusă caroseria la sablat. Când i-am invitat duminica la masă, a apărut un drum după scaune. Într-o sâmbătă promiseseră că îl iau în parc. Copilul a stat încălțat pe hol până la unsprezece.
— Nu-l mai pregăti înainte să confirmăm, mi-a spus Mariana.
Dar confirmaseră. Joi seara. Eu țineam minte, ea spunea că înțelesesem greșit.
Nu aveam nevoie de banii lor. Ne descurcam greu, cu rata apartamentului, grădinița și salariul meu de la un cabinet stomatologic, dar ne descurcam. Când ni s-a stricat centrala, am plătit reparația în două tranșe. Nu le-am cerut nimic.
M-a durut însă când Mariana mi-a spus că nu pot veni la spectacolul de sfârșit de an fiindcă benzina costă, iar după două zile au făcut aproape patru sute de kilometri pentru două faruri originale.
Andrei găsea mereu explicații.
— Tata n-a avut niciodată o pasiune. Lasă-l și pe el.
— Îl las. Dar de ce trebuie să-i promită lui Vlad că vine?
Atunci ridica din umeri și se apuca de ceva. Vase, gunoi, orice îl scotea din discuție.
Pentru aniversare îi invitasem cu trei săptămâni înainte. Mariana întrebase ce să cumpere. Îi spusesem că Vlad își dorește o carte despre animale, dar că putea veni și fără cadou.
— Important e să fiți aici.
— Venim, cum să nu venim?
În dimineața zilei de naștere, Vlad desenase o mașină verde. Pe bancheta din spate făcuse un omuleț mic.
— Ăsta sunt eu. Poate mă plimbă bunicul când o termină.
După ce au plecat ceilalți copii, am strâns farfuriile cu Andrei. Vlad adormise pe canapea, cu pantalonii cei buni și șosetele murdare de suc.
— Să nu-mi spui că exagerez, am zis.
— N-am spus nimic.
— Tocmai. Niciodată nu spui nimic.
A pus o farfurie în chiuvetă atât de brusc, încât am crezut că s-a spart.
— Ce vrei să fac? Să-i aduc cu forța?
— Vreau să nu-l mai convingi pe copil că sigur vin.
S-a așezat pe scaunul lui Vlad. Avea încă la încheietură elasticul unui coif de petrecere.
— Pe mine m-a lăsat odată la poarta școlii două ore, a spus. Aveam nouă ani. Reparase o dubă și uitase.
Am rămas cu buretele în mână.
— Nu mi-ai povestit.
— Ce era de povestit? A venit până la urmă.
A încercat să zâmbească. Nu i-a ieșit.
Atunci am înțeles de ce mă certa mereu să am răbdare. Aștepta și el ceva. Poate că, dacă tatăl lui venea pentru Vlad, putea să creadă că uitarea de la poarta școlii fusese doar o întâmplare.
Duminică ne-am dus la ei fără copil. Nu să facem scandal, deși eu cam pentru asta eram pregătită.
Nicu era sub mașină. Mariana ștergea o oglindă cu un tricou vechi. Pe masă, lângă un borcan cu șuruburi, stătea cadoul lui Vlad, încă în punga librăriei.
— Ei, v-a trecut supărarea? a întrebat ea.
Andrei a vorbit înaintea mea.
— Nu, mamă. Nici n-o să treacă dacă vă purtați de parcă n-a fost nimic.
Nicu a ieșit de sub mașină și s-a ridicat greu.
— Am muncit o viață. Acum trebuie să dau raportul pentru timpul meu?
— Nu, a spus Andrei. Dar dacă promiți unui copil, te ții de cuvânt. Sau îl suni tu și-i spui că nu mai vii.
Mariana s-a uitat spre mine.
— De când te-ai însurat, numai reproșuri auzim.
Mi s-a strâns stomacul. Îmi venea să-i înșir fiecare sâmbătă, fiecare scuză.
— Nu începe cu ea, mamă, a spus Andrei. Eu am fost acolo aseară. Pe mine m-a întrebat băiatul dacă bunicul știe unde stăm.
S-a făcut liniște. Din curte se auzea vecinul bătând un covor.
Nicu a luat o cârpă și și-a șters mâinile, deși nu mai avea ce șterge.
— Și ce vreți acum?
— Să nu-i mai promitem noi întâlniri în numele vostru, am spus. Dacă vreți să-l vedeți, ne sunați. Stabilim ceva și vă țineți de el.
N-am cerut să vândă mașina. N-am cerut nici să renunțe la garaj. Dar n-am mai acceptat să-i spun lui Vlad că bunicii sunt ocupați, când el auzea în asta că nu merită timpul lor.
Au trecut trei săptămâni până a sunat Mariana. Voia să vină sâmbătă cu niște clătite.
Nu i-am spus copilului decât când i-am văzut intrând pe poartă.
Nicu i-a adus și cartea. A stat lângă el pe covor vreo douăzeci de minute, apoi a început să povestească despre mașină. Vlad l-a ascultat puțin, după care l-a tras de mânecă să-i arate un dinozaur.
De data asta, bunicul a lăsat telefonul jos.
Nu știu dacă se vor schimba. Încă mă surprind pregătind scuze pentru ei, apoi mă opresc.
Oare cât trebuie să țin eu ușa deschisă, fără să-mi las copilul să aștepte mereu în prag?