„La vârsta ta, ce altceva ai de făcut?” După șase ani în care am ținut casa fiicei mele, am pus cheia pe masă și am plecat
— La vârsta ta, ce altceva ai de făcut, mamă?
Andreea mi-a spus asta cu ochii în telefon, în timp ce eu țineam oala de ciorbă cu un prosop ud. Mă arsesem la deget. În sufragerie, Vlad plângea că nu-și găsea caietul, iar Mara striga din baie că se terminase hârtia igienică.
Am pus oala pe aragaz. Mi-am scos cheia lor de pe breloc și am lăsat-o lângă pâine.
— De luni nu mai vin zilnic.
Fiica mea a ridicat, în sfârșit, capul.
— Cum adică nu mai vii?
Aveam șaizeci și patru de ani și ieșisem la pensie după treizeci și opt de ani la contabilitatea unei fabrici. Îmi închipuisem că o să dorm până la șapte, că o să merg la piață fără să mă uit la ceas. Aveam și o prietenă, Doina, cu care tot plănuiam o excursie la mănăstirile din Bucovina.
În schimb, de șase ani mă trezeam la cinci și jumătate.
La început fusese o rugăminte firească. Andreea se întorcea la serviciu, Mara era mică, iar creșa avea program scurt. Radu, ginerele meu, lucra pe șantiere și pleca devreme.
— Doar până ne așezăm puțin, mamă.
M-am dus cu drag. Eram văduvă, apartamentul meu părea prea tăcut, iar nepoții îmi umpleau ziua.
Numai că acel „puțin” crescuse odată cu ei.
Îi trezeam, le pregăteam sandvișurile, îi duceam la școală. Mă întorceam, aeriseam, strângeam, spălam. Făceam cumpărături și mâncare. După-amiaza începea alergătura: Vlad la matematică, Mara la engleză, teme, dușuri, cină.
Ajungeam acasă după opt. Uneori mâncam în picioare un iaurt, fiindcă mi se făcea lehamite să mai murdăresc o farfurie.
Nu mă obligase nimeni să fac toate astea. Aici mă încurcam mereu când încercam să-mi explic oboseala. Eu văzusem coșul plin și băgasem rufele la spălat. Eu observasem frigiderul gol. Numai că, după o vreme, dacă nu făceam, se întreba de ce.
— N-ai apucat azi să ștergi și pe jos? mă întrebase Radu într-o seară, mutând cu piciorul o firimitură.
N-am răspuns. Asta făceam eu: tăceam, apoi mă supăram că nu ghicește nimeni.
În iarna aceea au început să mă doară genunchii mai rău. Medicul mi-a recomandat recuperare și mai puține scări. Am ratat trei programări: o ședință prelungită la Andreea, o deplasare a lui Radu, o zi în care Vlad făcuse febră.
Într-o joi, m-am așezat pe banca din fața școlii și am ațipit. Mara a ieșit pe poartă, m-a văzut și a început să mă scuture.
— Mamaie, ți-e rău?
Sperietura din glasul ei m-a urmărit toată seara.
A doua zi am încercat să vorbesc cu Andreea. Mi-a spus că are o prezentare luni. Am încercat din nou duminică. Atunci plăteau ratele și descoperiseră că li se mărise iar dobânda.
Așa ajunsesem la oala de ciorbă și la cheia lăsată pe masă.
— Nu vă las de luni fără ajutor, am îndreptat-o eu, fiindcă mă luase gura înainte. Vă dau două săptămâni să vă organizați. Dar după aceea vin miercurea să iau copiii și, dacă vreau eu, duminica.
Andreea a râs scurt.
— Dacă vrei tu? Noi ne permitem acum să facem numai ce vrem?
— Nu. Dar nici eu nu mai pot.
— Și ce să fac? Să-mi dau demisia? Știi cât costă o bonă?
Știam. Tocmai de aceea mă simțeam vinovată.
Radu a apărut în ușă.
— Hai să nu hotărâm la nervi. Noi ne-am bazat pe dumneavoastră.
— Știu. Dar eu pe cine mă bazez când nu mă mai țin picioarele?
S-a făcut liniște. Din baie, Mara a întrebat dacă se ceartă cineva din cauza ei.
Mi-am luat haina și m-am dus întâi s-o îmbrățișez.
Cele două săptămâni au fost urâte. Andreea vorbea cu mine numai despre program. Când am plecat în ultima vineri, mi-a spus:
— Să nu te miri dacă se răcesc copiii de tine.
Am plâns în autobuz, cu sacoșa pe genunchi. O femeie mi-a întins un șervețel. N-am putut nici să-i mulțumesc cum trebuie.
Luni dimineață m-am trezit tot la cinci și jumătate. Am pus apa de cafea și am rămas lângă aragaz, fără să știu ce urmează.
La șapte, telefonul a sunat.
— Mamă, doar azi. Radu nu poate pleca, eu am ședință.
Îmi trăsesem deja papucii din picioare ca să mă îmbrac. Apoi m-am uitat la trimiterea pentru recuperare, prinsă cu un magnet pe frigider.
— Azi nu pot, Andreea.
A închis fără răspuns.
Nu m-am simțit liberă. M-am simțit o mamă rea. Am stat cu telefonul lângă mine până la prânz.
Seara am aflat de la Vlad că îl dusese tatăl lui la școală, după ce mutase o întâlnire. Nu se întâmplase nicio nenorocire.
Au urmat totuși săptămâni grele. O vecină lua copiii în două zile, contra cost. Radu începuse să plece mai devreme marțea. Andreea lucra uneori de acasă, cu ușa dormitorului închisă. Au renunțat la un curs și au început să gătească pentru două zile.
Eu mergeam la recuperare. Într-o sâmbătă am băut cafeaua cu Doina, fără să verific ora la fiecare zece minute. Mi-era bine și rușine că mi-era bine.
Miercurea, copiii veneau la mine. Făceam clătite, jucam remi. Într-o zi, Vlad a răsturnat zahărul și s-a repezit după mătură.
— Lasă, strâng eu, am zis din obișnuință.
— Pot și eu, mamaie.
L-am lăsat.
Andreea a venit într-o seară să-i ia și s-a așezat fără să-și scoată haina.
— Azi am țipat la Mara pentru o șosetă, a spus. Nu pentru șosetă, de fapt. Eram terminată.
Am împins cana cu ceai spre ea.
— Știu cum e.
A frecat cu degetul o pată de pe masă.
— N-am știut cât făceai. Adică știam, dar… credeam că ție îți e mai ușor.
— Pentru că nu mă plângeam?
A dat din cap. Apoi a început să plângă, încet, supărată și pe mine, și pe ea.
N-am rezolvat tot în seara aceea. Nici acum nu e totul simplu. Uneori mă sună cu o urgență care putea fi prevăzută. Uneori spun da, alteori nu. Dar mă întreabă înainte să facă planuri cu timpul meu.
Duminica trecută, Radu a spălat vasele, iar Andreea mi-a pus mâncare la pachet. Am plecat acasă înainte să se întunece.
Îmi iubesc copiii la fel de mult și când nu le fac curățenie. Oare de ce ne-a fost tuturor atât de greu să înțelegem asta?