Mi-am lăsat verigheta lângă lista de cumpărături. Soțul meu încă spunea că plec din cauza unor vase nespălate

— Ciorba asta o mănânci tu mâine. Eu și băiatul meu nu suntem obligați să înghițim orice.

Soacra mea a împins farfuria pe masă exact când mi-a sunat telefonul de serviciu. Era nouă seara. Stăteam încă în pantalonii cu care plecasem dimineață, cu un prosop pe umăr și cu mâna arsă de capacul oalei.

M-am uitat la Radu. Mesteca pâine.

— Poți să spui și tu ceva?

A lăsat felia jos, iritat.

— Ce să spun, Ioana? Mai pune sare și gata. Iar începi?

În seara aceea n-am plâns. Asta m-a speriat mai tare decât orice.

Locuiam de aproape patru ani în apartamentul mamei lui, într-un bloc vechi din Ploiești. Ne mutaserăm după ce proprietarul garsonierei închiriate o vânduse. „Stați la mine până strângeți de avans”, spusese doamna Viorica.

La început îmi lăsa cafeaua făcută. Îmi pusese chiar o pătură în dulap, fiindcă eram friguroasă. Nu pot să spun că fusese mereu rea cu mine.

Dar, încet, ajutorul ei devenise o datorie pe care nu reușeam s-o achit niciodată.

Lucram la facturare într-un depozit. La sfârșit de lună plecam ultima, cu ochii usturând de la calculator. Radu era tehnician și ajungea acasă, de obicei, înaintea mea.

Totuși, mașina de spălat mă aștepta pe mine. Cina, tot pe mine. Dacă în chiuvetă rămânea o cană, auzeam din hol:

— O femeie se vede după cum își ține casa.

Plăteam întreținerea, curentul și mare parte din cumpărături. Din salariile noastre puneam lunar bani deoparte, apoi îi luam înapoi: o reparație la mașină, dentistul lui Radu, frigiderul stricat.

Avansul rămânea mereu pentru anul următor.

Când îi ceream ajutorul, Radu ridica din umeri.

— Mama are o vârstă. N-o mai schimbi acum.

— Dar pe mine de ce trebuie să mă schimbați amândoi?

— Nu te schimbă nimeni. Doamne, ce scandal faci din nimic.

Într-o sâmbătă am avut febră. Am stat în pat până la zece și m-am trezit cu aspiratorul izbit de ușa dormitorului.

— Nici bolnavă nu poți fi mai cu rânduială? Azi trebuiau schimbate așternuturile.

Radu mi-a adus un ceai. Pentru câteva minute am crezut că înțelesese.

Apoi mi-a șoptit:

— Ridică-te măcar puțin, să nu mai comenteze.

Am băut ceaiul rece. Nici nu știu de ce, dar îmi era rușine că eram bolnavă.

După seara cu ciorba, am început să caut chirii în pauza de masă. Stăteam pe o bancă lângă depozit și făceam calcule pe spatele unui aviz.

Aveam patru mii două sute de lei salariu. O garsonieră mică costa o mie patru sute cincizeci, fără utilități. Mi-ar fi rămas puțin. Mâncare, autobuz, detergent. Atât.

Colega mea, Mirela, m-a găsit cu telefonul în mână.

— Ai găsit ceva?

I-am spus tot, încurcat, uitându-mă spre poartă. Parcă făceam ceva nepermis.

Mi-a împrumutat banii pentru garanție. Am scris amândouă pe o foaie suma și data. N-am vrut să stric și singurul ajutor pe care îl primisem fără reproșuri.

I-am spus lui Radu într-o joi, când mama lui era la piață.

— Am închiriat o garsonieră. Sâmbătă mă mut.

A râs scurt.

— Pentru niște vase și o ciorbă?

— Pentru toate serile în care te-am rugat să nu mă mai lași singură cu asta.

Atunci a închis televizorul.

— Bine. Căutăm ceva împreună.

Mi-am frecat palmele de genunchi. Aș fi vrut să aud vorbele acelea cu un an înainte. Poate chiar cu o lună.

— Eu am căutat deja. Și nu mai vreau să locuim împreună.

A urmat întâi supărarea, apoi promisiunile. Când a venit mama lui, m-a întrebat dacă aveam pe altcineva. Radu n-a spus nimic nici atunci.

Mi-am strâns lucrurile în două valize și câteva sacoșe. Am lăsat verigheta lângă lista de cumpărături lipită pe frigider. Pe listă scria, cu mâna ei: „Ioana — detergent, cartofi, spălat perdele”.

Luni am depus cererea de divorț la judecătorie. Pe trepte mi-au tremurat picioarele și l-am sunat pe tata. N-am putut spune decât: „Am făcut-o”. A rămas cu mine la telefon până am ajuns la autobuz.

În garsonieră am o masă șchioapă și perdele prea scurte. Încă tresar când aud o cheie pe scară. Seara îmi fac un sandviș și las uneori farfuria în chiuvetă până dimineață.

Nu farfuria mă bucură. Faptul că nu mi-e frică de dimineață.

Oare câte căsnicii se termină după ani întregi în care unul cere ajutor, iar celălalt îi spune că exagerează?