„Mamă, lasă cheia pe masă.” După ce mi-am crescut singură băiatul, am fost nevoită să învăț cum să nu-l pierd
— Mamă, lasă cheia pe masă. Și nu mai intra la noi când nu suntem acasă.
Andrei stătea în ușa bucătăriei, cu băiețelul în brațe. Eu țineam o cârpă udă. Tocmai le ștersesem aragazul și pusesem o oală cu ciorbă pe foc. Ioana era în spatele lui, încă îmbrăcată în geaca de afară.
— Adică mă dai afară fiindcă v-am făcut curat?
— Nu. Îți cer să ne întrebi înainte să vii.
Am lăsat cheia lângă pâine. Mi-au tremurat degetele atât de tare, că am scăpat-o pe gresie.
L-am crescut singură de la șase ani. Tatăl lui a plecat într-o dimineață cu o sacoșă și promisiunea că trimite bani. A trimis de două ori. După aceea, nici de ziua copilului n-a mai sunat.
Lucram la o cantină și, seara, călcam rufele unei vecine. Știam exact cât costa un kilogram de cartofi și cât mai puteam amâna întreținerea înainte să mă oprească administratorul pe scară.
Andrei avea adidașii găuriți într-o iarnă. I-am spus că mie nu-mi trebuie cizme, că ale mele sunt bune. Le lipeam talpa duminica, să țină până vineri.
Nu spun că am fost singura mamă care a dus greu. Dar viața mea se strânsese în jurul lui. Când pleca în excursie, eu nu știam ce să fac cu liniștea din casă.
La treizeci și nouă de ani, un coleg, Sorin, m-a chemat la o cafea. Am refuzat. Andrei avea evaluarea, apoi liceul, apoi admiterea. Mereu urma ceva.
Mai târziu aveam să-i arunc și asta în față, de parcă el mă rugase să rămân singură.
Pe Ioana am plăcut-o la început. Vorbea puțin și aducea câte ceva când venea la mine. După nuntă însă, lucruri mărunte au început să mă doară fără să știu să spun de ce.
Duminica nu mai veneau mereu la masă. De Crăciun împărțeau zilele între mine și părinții ei. Andrei nu mă mai suna în fiecare seară.
Eu întrebam dacă era supărat. El spunea că e obosit.
Cheia mi-au dat-o pentru urgențe, când Ioana era însărcinată. Am folosit-o prima oară să le duc niște sarmale. A doua oară am strâns rufele de pe balcon, că venea ploaia. După aceea n-am mai considerat că trebuie să anunț.
Când s-a născut Radu, am crezut că era iar nevoie de mine așa cum fusesem odată.
— Nu-l mai lua în brațe de fiecare dată când plânge, îi spuneam Ioanei.
— Maria, are trei săptămâni.
— Am crescut și eu un copil.
O spuneam de parcă asta închidea orice discuție.
Îi mutam biberoanele, îi împătuream altfel hainele copilului, deschideam geamul după ce ea îl închidea. Dacă mă ruga să las ceva, mă supăram și spălam vasele mai zgomotos.
Într-o zi am găsit-o plângând pe marginea patului. Mi-a spus că nu dormise aproape deloc.
— Toate am trecut prin asta, i-am răspuns.
Acum mi-e rușine. Atunci chiar mi s-a părut că o încurajez.
Cearta cu cheia a venit după ce intrasem în dormitorul lor să schimb așternuturile. Ioana îmi ceruse cu o săptămână înainte să nu mai umblu acolo.
— Măcar aici vreau să-mi găsesc lucrurile cum le-am lăsat, a spus ea.
— Bine că mama ta are voie să vină.
— Mama mă sună înainte.
M-am uitat la Andrei, așteptând să mă apere.
— Eu te-am ținut la facultate din salariul meu. Acum nu mai am voie nici să pun mâna pe un cearșaf?
A strâns copilul mai aproape și a răspuns încet:
— Îți sunt recunoscător. Dar nu pot să-ți cer voie pentru felul în care trăim.
Am plecat fără oala de ciorbă.
Pe drum am plâns în autobuz, cu fața spre geam. Acasă am sunat-o pe sora mea, Elena, și i-am spus că Ioana mi-a întors băiatul împotrivă.
— Dar el ce ți-a cerut, mai exact?
— Să nu mă mai duc.
— Așa a spus?
M-am enervat și pe ea.
Au urmat aproape două luni în care am vorbit rar. Andrei îmi trimitea poze cu Radu și mă suna duminica. Eu răspundeam scurt, ca să simtă și el. Dacă mă întreba ce fac, spuneam că n-are rost să-l încarc cu problemele mele.
Într-o seară l-am sunat de patru ori. Nu răspundea. Când m-a sunat înapoi, i-am spus că mă înțeapă inima.
Mă simțeam rău, dar mai mult de frică și supărare. L-am lăsat totuși să vină. A urcat gâfâind, cu aparatul de tensiune împrumutat de la un vecin.
— De ce nu mi-ai spus că ai vorbit deja cu medicul și ți-a zis să te liniștești?
N-am răspuns.
S-a așezat pe scaun, încă în geacă.
— Mamă, eu mă sperii. Nu știu când ești bolnavă și când vrei doar să vin.
Atunci am văzut cât era de obosit. Avea cearcăne și o pată de lapte pe umăr. Eu observasem doar că nu mă mai căuta destul.
După plecarea lui, am stat mult cu telefonul în mână. Voiam să-i scriu tot ce făcusem pentru el. Am șters mesajul.
A doua zi am sunat-o pe Ioana.
— N-am sunat să mă justific. Vreau să-mi cer scuze că am intrat în dormitor.
A tăcut puțin.
— Nu era numai dormitorul, Maria. Când veneai, aveam impresia că urmează să aflu iar ce fac greșit.
Mi-a venit să spun că e prea sensibilă. M-am oprit.
— Te cred, am zis, deși mă durea s-o aud.
Ne-am întâlnit după o săptămână, la ei, la ora stabilită. Am sunat la ușă.
Andrei a deschis și, pentru câteva secunde, niciunul n-a știut cum să-l îmbrățișeze pe celălalt.
Am vorbit cât dormea Radu. Fără să rezolvăm tot. Am stabilit să întreb înainte să vin, să nu le mai mut lucrurile și să dau sfaturi când mi le cer. Ei mi-au spus să nu mai aștept să ghicească atunci când sunt singură și mi-e greu.
— Pot să spun că mi-e dor de voi?
— Sigur, mamă. Numai să putem spune și «nu azi» fără să crezi că nu te iubim.
Încă învăț. Uneori văd că Radu e îmbrăcat prea subțire și îmi mușc limba. Alteori întreb, iar Ioana râde și îmi răspunde. Nu mai râseserăm împreună de mult.
Joia merg cu Elena la plimbare. Nu e o viață nouă peste noapte, dar am început să am și eu ce povesti când mă sună Andrei.
Mi-am dat seama că așteptam ca băiatul meu să-mi umple toată viața, fiindcă eu așa o construisem. Dar putea el să rămână mereu lângă mine, fără să-l coste viața lui?