M-am întors acasă după cheile uitate și mi-am auzit soacra spunând: „Fără blocul ei, nici tu n-ai mai sta cu ea”
— Fără blocul ei, nici tu n-ai mai sta cu ea, a spus soacră-mea.
Aveam cheia între degete și ușa întredeschisă. Mă întorsesem după cheile mașinii. Din bucătărie mirosea a ceapă prăjită, iar Radu stătea la masa la care, dimineață, mă sărutase pe frunte.
— Știu, mamă. Dar nu mai deschide subiectul procurii acum. O ia iar cu întrebările.
Am rămas pe hol, cu geanta lipită de piept. Așteptam să râdă. Să spună că nu vorbește serios.
— Trebuie s-o convingi cât încă are încredere în tine, a continuat Doina.
Atunci am intrat.
Radu s-a ridicat atât de repede, încât a lovit masa cu genunchiul.
— Irina… n-ai plecat?
— După cum vezi.
Doina a închis aragazul. Mi-a spus, pe tonul cu care mă întreba dacă mai vreau ciorbă:
— Ai auzit o bucată și acum îți faci filme.
Aveam patruzeci și unu de ani și eram căsătorită de paisprezece. Până în dimineața aceea, aș fi jurat că măcar în casa mea nu trebuia să mă păzesc.
Blocul era, de fapt, o clădire veche cu șase apartamente, pe o stradă din centrul Brașovului. Tata o recuperase după ani de procese. Când a murit, mi-a lăsat-o mie, împreună cu dosare legate cu sfoară și un caiet în care nota fiecare reparație.
„Să nu lași acoperișul, Irina. Apa strică tot”, scria pe prima pagină.
Eu eram contabilă la o firmă de distribuție. Nu trăisem niciodată ca o femeie bogată. Din chirii plăteam impozite, lucrări, instalații care cedau mereu. Rămâneau bani, suficienți cât să nu ne temem de facturi.
Radu renunțase la serviciu cu doi ani înainte.
— Mă ocup eu de clădire. Nu mai dăm bani altora.
Îl crezusem. Îi lăsasem încasările și discuțiile cu meseriașii. Când ceream socoteli, ofta că îl tratam ca pe un angajat.
Doina venea aproape zilnic. Îmi aducea mâncare, îmi împăturea prosoapele și îmi spunea că aveam noroc cu băiatul ei. Eu mă simțeam chiar vinovată că uneori prezența ei mă obosea.
În bucătărie, Radu a întins mâna spre mine.
— Era o discuție despre administrare. Procura ne-ar scuti de drumuri.
— Și partea în care fără bloc n-ai mai sta cu mine?
S-a uitat la maică-sa.
Gestul acela mic m-a durut mai tare decât răspunsul.
— Știi cum vorbește mama la nervi.
Doina și-a tras scaunul.
— Dar nici tu nu ești ușor de suportat. Mereu obosită, mereu cu ale tale. Radu și-a sacrificat serviciul pentru averea ta.
Am pus geanta jos. Îmi tremurau mâinile atât de rău, încât n-am reușit să deschid fermoarul.
— Mâine vreau toate actele. Contracte, încasări, facturi. Tot.
În seara aceea, mi-a cumpărat flori. Le-a lăsat pe masă, lângă o factură restantă la curent. Nu le-am pus în apă.
A doua zi am mers la clădire. La parter, doamna Ileana m-a întrebat dacă se rezolvase problema cu centrala.
— I-am dat domnului Radu banii în avans, cum a cerut. Trei luni de chirie. A zis că dumneavoastră știți.
Nu știam.
Am verificat apoi extrasele contului în care intrau chiriile. Erau transferuri către Doina și retrageri pe care Radu mi le prezentase drept cheltuieli pentru lucrări. Unele aveau facturi. Altele nu.
Când l-am întrebat, a izbit telefonul de canapea.
— Mama avea datorii! Ce voiai, s-o las cu poprire pe pensie?
— Voiam să mă întrebi.
— Pentru fiecare leu trebuie să cer voie?
— Pentru banii luați pe ascuns, da.
Apoi a plâns. Mi-a spus că se simțea inutil lângă mine, că îi era rușine să ceară, că voise doar să-și ajute mama. Aproape l-am luat în brațe. Îmi venea firesc să-l liniștesc, chiar atunci. M-am ridicat și am plecat în baie.
Am stat pe marginea căzii până când nu l-am mai auzit.
Avocata la care am ajuns mi-a explicat că imobilul moștenit era bunul meu propriu. La divorț trebuiau însă lămurite separat veniturile, economiile și eventualele pretenții pentru investiții. Am dus actele, inclusiv pe cele care nu-mi conveneau. Nu voiam o răzbunare care să mă țină legată de el încă zece ani.
Când i-am spus că vând, Radu a început să râdă.
— Nu ești în stare. Tu nici cu instalatorul nu știi să vorbești.
Poate că avea dreptate în privința instalatorului. Tot eu l-am sunat în săptămâna aceea.
Vânzarea a durat șapte luni. Au fost cumpărători care ofereau puțin, acte lipsă, nopți în care mă întrebam dacă îmi băteam joc de munca tatei. Am păstrat o copie după caietul lui. Originalul l-am pus într-o cutie, lângă fotografii.
Chiriașii nu au fost dați afară. Contractele lor au fost incluse în documentația tranzacției. Doamna Ileana m-a îmbrățișat pe scară și mi-a spus doar:
— Să-ți fie bine, mamă.
Am plâns în mașină. Nu la notar.
Radu a plecat din apartamentul în care locuiam, cumpărat de mine înainte de căsătorie, după ce am început divorțul. Și-a luat hainele și televizorul. Nu mai avea salariu, iar acces la chirii nu mai avea de luni întregi.
Doina m-a sunat să-mi spună că îl lăsasem fără nimic.
— Are patruzeci și patru de ani. Poate să muncească.
— După tot ce am făcut pentru tine?
Am închis. Apoi am ținut telefonul în palmă, așteptând să mă simt puternică. Mă simțeam doar obosită.
După vânzare am pus deoparte banii pentru obligațiile fiscale și cheltuieli, iar restul nu i-am atins luni bune. Mi-am păstrat serviciul. Aveam nevoie să știu că salariul meu îmi ajunge, că pot duce singură o lună obișnuită.
La un an după divorț, am acceptat o cafea cu Sorin, un coleg al unei prietene. Când m-a întrebat unde locuiesc, m-am încordat. Omul voia doar să știe dacă mă poate conduce acasă.
Atunci am înțeles cât mai aveam de reparat.
Merg la psiholog. Încă verific de două ori transferurile și uneori aud o bănuială chiar și într-o vorbă bună. Nu-mi place femeia speriată care am devenit, dar încerc să n-o mai cert și eu.
Nu regret că am vândut clădirea. Mă doare că am avut nevoie să aud acea conversație ca să cred ce trăiam deja.
Cum înveți să ai din nou încredere, fără să te abandonezi iar pe tine?