„Tu ești puternică, te descurci.” Așa mi-a explicat mama de ce i-a dat surorii mele 15.000 de lei, în timp ce eu strângeam fiecare bănuț pentru o casă
— Dacă nu-mi dădea mama cincisprezece mii de lei, nu mă mutam nici până la Crăciun.
Sora mea a spus asta întinzând mâna după pâine. Eu am rămas cu polonicul deasupra farfuriei. Mama s-a uitat imediat la ea, scurt, de parcă tocmai scăpase ceva pe jos și trebuia ascuns sub masă.
— Ce bani, Ioana?
În bucătărie se auzea numai frigiderul. Mama a tras o firimitură cu degetul spre marginea feței de masă.
— Pentru chirie, a zis. Vorbim după ce mâncăm.
N-am mai putut să înghit.
Aveam treizeci și patru de ani și strângeam de aproape șase ani pentru avansul unui apartament. Încă îi spuneam Prima Casă, deși la bancă mă corectaseră că acum era Noua Casă. Pentru mine avea același nume: șansa să nu-mi mai spună un proprietar că trebuie să plec fiindcă se întoarce băiatul lui în țară.
Lucram la contabilitatea unei firme de distribuție. Mai țineam seara actele unui magazin mic. Aveam un tabel cu fiecare cheltuială și niște ghete pe care le duceam a treia oară la lipit.
Mama știa. Îi povestisem inclusiv cum pierdusem o garsonieră fiindcă nu reușisem să adun la timp banii pentru avans și taxe.
Ioana avea douăzeci și opt de ani. Se despărțise de iubitul ei și locuise patru luni la mama. Acum găsise un apartament cu două camere. Proprietarul ceruse șase luni de chirie înainte, plus garanție. Cu mutatul și câteva lucruri cumpărate, se duseseră toți banii.
— Nu știai? m-a întrebat ea încet.
Am privit-o pe mama.
— Nu. Eu nu știam.
După masă, Ioana a ieșit pe balcon. Mama a început să spele farfuriile, deși mașina de spălat vase era goală.
— De ce nu mi-ai spus?
— Sunt banii mei, Andreea.
— Știu. Te-am întrebat de ce ai ascuns.
A oprit apa.
— Pentru că știam că o să faci comparații. Ea avea nevoie atunci. Tu ești mai puternică, mai independentă. Tu te descurci mereu.
Mi-am înfipt unghia în cusătura mânecii.
— Și dacă mă descurc, înseamnă că nu mi-e greu?
— N-am spus asta.
— Dar asta ai hotărât.
Mama a oftat cu oboseala aceea care mă făcea, încă de mică, să-mi retrag cererile înainte să le termin.
La șaptesprezece ani renunțasem la excursia clasei, fiindcă Ioanei îi trebuiau bani pentru meditații. La douăzeci și trei îmi plătisem singură restanța la cămin și îi spusesem mamei abia după. Când tata fusese internat, eu ținusem legătura cu medicii și plătisem facturile rămase pe masă.
Nu mă obligase nimeni. Asta îmi spuneam mereu. Dar nici nu mă întrebase cineva dacă mai pot.
— Tu niciodată nu ceri, a spus mama.
— Pentru că atunci când spun că mi-e greu, îmi răspunzi că mă descurc.
Ioana a intrat din balcon.
— Dacă e din cauza mea, îi dau înapoi.
— Nu ție îți cer socoteală.
Mi-a ieșit prea răstit. A început să plângă, iar mama s-a dus lângă ea. I-a pus mâna pe umăr.
Eu stăteam la doi pași. Aveam ochii plini și nimeni nu venea spre mine.
Mi-am luat geanta și am plecat.
În autobuz am plâns cu fața spre geam. Mă enerva că socoteam fără să vreau: cincisprezece mii însemnau aproape un an de economii. Dar mai rău mă durea că mama văzuse urgența Ioanei, iar pe a mea o ascultase de atâtea ori fără să o audă.
Două zile nu ne-am vorbit. A treia seară m-a sunat.
— Am greșit. Trebuia să mă gândesc și la tine. Îmi pare rău.
M-am așezat pe marginea patului. Așteptasem cuvintele acelea și, când le-am auzit, n-am știut ce să fac cu ele.
— Mulțumesc că-mi spui.
— Mai am niște economii. Îți dau și ție cincisprezece mii. Să fie la fel.
Am tăcut.
— Andreea? Ai auzit?
— Nu vreau acum.
— Păi nu asta era problema?
Acolo ne-am pierdut din nou.
Am încercat să-i spun că nu mă simțeam uitată doar la împărțirea banilor. Că mă durea să aflu întâmplător. Că mă săturasem să fiu copilul despre care nu-și făcea griji tocmai pentru că învățase să nu le arate.
— Și ce pot să mai fac? a întrebat. Mi-am cerut iertare, îți dau banii. Nu pot să schimb ce-a fost.
Avea dreptate într-un fel. Asta mă încurca cel mai tare.
Sâmbătă a venit la mine cu un plic. A urcat patru etaje pe jos, iar când am deschis, gâfâia. Mi s-a strâns inima și m-am supărat pe mine că primul impuls fusese tot să am grijă de ea.
I-am pus apă. Ea a lăsat plicul lângă cană.
— Ia-i. Nu trebuie să mă pedepsești.
— Nu te pedepsesc, mamă.
— Atunci de ce îi refuzi?
M-am uitat la plic. În dimineața aceea renunțasem la o programare la dentist ca să nu scot bani din economii. Îi voiam. Mi-era rușine cât de mult îi voiam.
Dar mi-era teamă că, odată acceptați, n-aș mai fi avut voie să spun că încă mă doare.
— Dacă îi iau, o să consideri că am terminat discuția?
Mama și-a frecat palmele.
— Eu aș vrea să fim iar bine.
— Și eu. Dar nu pot până luni doar pentru că azi mi-ai adus un plic.
A plâns fără zgomot. N-am îmbrățișat-o imediat. Am stat amândouă la masa mea șubredă, cu apa neatinsă între noi.
Până la urmă, a pus banii înapoi în geantă.
De atunci vorbim, dar mai atent. Ioana mi-a spus că ar fi vrut să știe cât mă chinui. I-am răspuns că și eu aș fi vrut să pot spune fără să mă simt slabă. Nu ne-am certat. Nici n-am reparat totul.
Mama m-a întrebat ieri cum a fost la bancă. Pentru prima dată, n-am răspuns „bine”. I-am spus că mi-e frică să nu mai cresc niciodată suficient avansul.
N-a venit cu o soluție. A rămas la telefon și m-a ascultat.
Poate de aici începem. Dar încă mă întreb: pot să primesc ajutorul fără să înghit, odată cu el, și durerea despre care abia am început să vorbesc?