„Acum îți amintești că ai mamă?” După AVC-ul ei, am ajuns să cred că trebuie să aleg între părinții mei și soțul meu
— Acum îți amintești că ai mamă?
Tata mi-a spus asta pe holul spitalului, înainte să apuc să-mi scot geaca. Avea cămașa încheiată strâmb și ținea într-o pungă papucii mamei. M-am uitat la ei, la florile mov de pe talpă, fiindcă la el nu puteam.
— Cum e?
— Întreabă doctorul. Eu te-am sunat ieri de trei ori.
Apelurile fuseseră înainte de AVC. Le văzusem. Eram într-o ședință, apoi în metrou. Seara, când ajunsesem acasă, spusesem că sun dimineață.
De atunci, cuvântul „dimineață” mi-a rămas în gât.
Cu patru ani înainte, eu și Radu ne mutaserăm din Pitești în București cu un frigider cumpărat în rate și două salarii care abia acopereau chiria. Nu fugeam de sărăcie. Fugeam de cheile de rezervă ținute de părinți, de mesele obligatorii duminica, de întrebarea „dar un copil când faceți?”.
Mama intra la noi fără să bată. Tatăl lui Radu îi număra banii și îi explica unde greșește. Când am anunțat că plecăm, mama a plâns la masa din bucătărie.
— Pentru un bărbat văzut de doi ani îți lași părinții?
Radu stătea lângă mine. A auzit tot.
În București ne-am făcut, încet, viața noastră. Aveam o chirie în Berceni, o canapea care scârțâia și obiceiul de a mânca omletă târziu, direct din tigaie. Duminica puteam să nu mergem nicăieri.
La început sunam des. Apoi fiecare convorbire devenise o socoteală: când venim, de ce stăm atât de puțin, de ce mergem și la ai lui. Am început să răspund mai rar.
Nu sunt mândră de asta. Dar așa a fost.
La spital, medicul mi-a explicat că mama era stabilă, însă avea slăbiciune pe partea dreaptă și dificultăți de vorbire. Urmau investigații, apoi recuperare. Nimeni nu putea promite cât avea să recâștige.
Când am intrat la ea, m-a recunoscut imediat. A încercat să-mi spună numele și nu i-a ieșit.
M-am așezat lângă pat.
— Sunt aici, mamă.
Mi-a prins degetul cu mâna stângă. Atunci am început să plâng, fără zgomot, ca să nu o sperii.
Radu a venit seara cu haine pentru mine și sandvișuri. Tata nu s-a ridicat de pe scaun.
— Măcar acum să n-o mai grăbești să plece.
Radu a pus sacoșa jos.
— N-am venit s-o iau. Am venit s-o ajut.
Eu am tăcut. Mai târziu mi-a spus că tăcerea mea îl duruse mai rău decât vorbele tatei.
Mi-am luat concediu. După externare, m-am mutat temporar în camera copilăriei. Mama avea nevoie de ajutor la spălat, la îmbrăcat, la mers până la baie. Tata îmbătrânise parcă într-o săptămână, dar refuza să învețe lucrurile simple.
— Tu te pricepi mai bine, îmi spunea, întinzându-mi prosopul.
Nu mă pricepeam. Învățam cu telefonul în mână și cu indicațiile terapeutei notate pe spatele unei facturi.
Radu făcea naveta în weekend. Aducea cumpărături, schimba lenjeria, o ajuta pe mama să se ridice când eu nu mai aveam putere. Lunea pleca înainte de cinci, ca să ajungă la serviciu.
Eu vedeam numai că pleacă.
După trei săptămâni, șefa m-a întrebat când mă întorc. Puteam lucra câteva zile de acasă, nu la nesfârșit. Recuperarea privată costa, pensiile părinților abia acopereau traiul, iar economiile noastre începeau să dispară.
Într-o seară, tata a pus o farfurie în fața mea.
— Poți să-ți găsești serviciu și aici. Apartamentul vostru e în chirie, nu vă ține nimic acolo.
M-am uitat spre mama. Stătea la masă și încerca să rupă pâinea cu o singură mână.
— Vorbesc cu Radu, am zis.
Dar eu deja începusem să cred că întoarcerea era singura dovadă că sunt o fiică bună.
Când i-am spus, Radu a rămas câteva secunde cu telefonul la ureche, fără să răspundă.
— Adică să ne mutăm? Asta ai hotărât?
— Mama nu poate rămâne singură.
— Știu. Dar între „singură” și „ne desființăm viața” mai sunt niște variante.
— Pentru tine sunt variante. Pentru mine e mama.
A închis după ce mi-a spus că nu era corect. Am plâns de furie, convinsă că mă lasă baltă.
Sâmbătă a venit cu extrasele de cont și un caiet. M-a enervat caietul acela mai mult decât orice.
— Eu îți vorbesc despre mama și tu vii cu calcule?
— Vin cu ce avem, Ioana. Nu cu ce mi-aș dori să avem.
Mi-a arătat chiria, ratele, drumurile, ședințele de recuperare. Apoi a închis caietul.
— Pot să muncesc mai mult. Pot să vin. Dar nu pot să fiu mereu omul rău fiindcă tu nu poți să-i spui tatălui tău „nu”.
Am vrut să-i răspund. Din bucătărie, tata a strigat că mama are nevoie de mine.
Radu s-a ridicat s-o ajute. Eu am rămas pe scaun.
În după-amiaza aceea, mama m-a găsit plângând lângă dulap. Mergea încet, cu cadrul. S-a așezat pe marginea patului și a așteptat până mi-am șters fața.
— Din… cauza mea?
— Nu, mamă.
M-a privit supărată. Încă știa când o mințeam.
I-am spus tot, pe bucăți. Că mă simțeam vinovată. Că îmi era dor de casa mea. Că uneori mă enervam când mă chema, apoi mă uram pentru asta.
A plâns și ea. Mi-a atins mâneca.
— Du-te… acasă. Vii iar.
N-am plecat în seara aceea. Dar a doua zi am vorbit cu tata, fără să-l las să mă întrerupă.
Am stabilit împreună un program. El a învățat exercițiile și cum s-o ajute în siguranță. Am găsit o femeie din cartier pentru câteva ore pe zi și am continuat recuperarea. Eu veneam des, nu zilnic. Banii tot nu ajungeau ușor.
Tata s-a supărat. O vreme mi-a vorbit numai despre medicamente și cumpărături. Am suportat asta fără să-mi fac bagajele înapoi.
Cu Radu n-a fost suficient un „iartă-mă”. Încă vorbim despre lunile acelea. Uneori se oprește din povestit și mă întreabă dacă îl ascult. Acum las telefonul jos.
Mama poate merge prin casă fără cadru. Vorbește greu când obosește. O sun seara, chiar și numai cinci minute, dar nu mai promit fiecare duminică.
Încă mă întreb dacă puteam fi mai aproape fără să fug atât de departe. Dar trebuie să renunț la viața mea ca să dovedesc că îmi iubesc părinții?