După 14 ani în care am crescut copiii, soțul mi-a spus să plec din apartamentul lui. Mama m-a întrebat ce făcusem ca să-l țin lângă mine

— Până duminică să-ți iei lucrurile. Corina nu poate să stea la nesfârșit cu chirie.

Sorin a spus asta în timp ce eu scoteam uniforma lui Radu din mașina de spălat. Am rămas cu o mânecă udă în mână. Din camera copiilor se auzea tabla înmulțirii, repetată cu voce tare de Ilinca.

— Și noi unde mergem?

A pus cheile pe masă.

— Tu vezi unde mergi. Copiii pot rămâne aici.

Atunci am înțeles că nu era doar o aventură. Îmi făcuse deja bagajul în mintea lui.

Aveam treizeci și nouă de ani, paisprezece ani de căsnicie și patruzeci și șapte de lei pe cardul meu. Apartamentul îl cumpărase înainte să ne căsătorim. La început îi spuneam „casa noastră”. În seara aceea devenise „proprietatea mea”.

Renunțasem la serviciul de la o firmă de distribuție după nașterea Ilincăi. Apoi venise Radu, apoi otitele, grădinița, mama lui operată la șold. Mereu exista un motiv să mai stau acasă un an.

— Câștig eu destul, îmi spunea. Ce rost are să dai salariul pe bonă?

El plătea facturile. Eu ceream bani pentru pantofi, serbări, detartraj. Nu mi se părea că cer voie. Până când am vrut să plec și n-am avut cu ce cumpăra biletele de autobuz.

Am sunat-o pe mama din baie, cu robinetul deschis.

— Vin câteva zile cu copiii.

A tăcut, apoi a oftat.

— Elena, gândește-te bine. Bărbații mai calcă strâmb. Tu ce-ai făcut să-l ții lângă tine?

M-am uitat la mâinile mele, crăpate de detergent.

— Am fost aici, mamă.

— Păi poate tocmai asta. Mereu obosită, mereu cu treabă. Nu destrăma familia pentru orgoliu.

Am închis înainte să mă audă plângând.

Două zile am încercat totuși să salvez ceva. Am făcut ciorba lui preferată. M-am urât pentru asta, dar am făcut-o. Când l-am întrebat dacă putem vorbi cu cineva, mi-a arătat telefonul.

— Corina mă așteaptă. Nu începe iar.

În noaptea aceea, Ilinca m-a găsit pe podeaua din bucătărie.

— Mami, dacă nu mai plângi, eu pot să nu merg în excursie.

Avea unsprezece ani. Își făcuse socoteala că tristețea mea costa cât excursia ei.

Dimineață am sunat-o pe Oana, o fostă colegă căreia îi răspunsesem tot mai rar la mesaje. Mi-era rușine că n-aveam niciodată bani de o cafea.

A venit cu mașina și cu trei sacoșe mari.

— Nu-mi explica acum. Împachetăm întâi.

Am plecat cu copiii pentru o săptămână la ea. Am rămas șase.

Nu m-a întrebat de ce acceptasem atâția ani. Mi-a lăsat un prosop curat pe pat și a făcut loc în frigider. Uneori, atât poți duce: să nu fii judecată până dimineață.

Prietena ei, Mihaela, m-a însoțit la o avocată. Am aflat că nu dobândeam automat jumătate din apartament, dar că plecarea mea nu însemna renunțarea la drepturi și nici că Sorin putea hotărî singur pentru copii. Am discutat despre divorț, locuința lor și pensia de întreținere.

Am ieșit cu o listă de acte, nu cu o minune.

Sorin s-a înfuriat când a primit citația.

— Acum vrei să trăiești din banii mei?

Am strâns telefonul până m-a durut mâna.

— Pentru copii cer. Eu caut de lucru.

Căutam deja. La două interviuri mi-au spus că pauza era prea mare. La al treilea am încurcat un tabel simplu și am plâns în stația de autobuz, cu mapa pe genunchi.

Oana mi-a trimis un mesaj: „Ai plâns? Bine. Mănâncă ceva. Mâine mai trimiți.”

M-a angajat până la urmă o firmă mică, la preluat comenzi și întocmit facturi. Salariul era modest. Prima lună am numărat fiecare covrig cumpărat copiilor.

După trei luni, am închiriat două camere lângă școala lor. Mama a venit cu zacuscă și perdele vechi.

— Tot singură ești, a spus, uitându-se prin bucătărie.

— Sunt fără Sorin. Nu-i același lucru.

N-am zis-o frumos. Mi-a tremurat vocea. Dar n-am îndulcit nimic.

Au trecut doi ani. Încă urmăresc reducerile și uneori amân dentistul. Copiii merg la tatăl lor, iar eu învăț să nu-i întreb, la întoarcere, dacă acolo le-a fost mai bine.

Săptămâna trecută mi s-a stricat frigiderul. Am plătit reparația din economiile mele și apoi am plâns puțin, de ușurare.

Încă mă întreb de ce mi s-a cerut să-mi salvez căsnicia înainte să mă întrebe cineva dacă eu mai eram bine în ea.