Am plecat într-o garsonieră după ce soțul meu mi-a spus încă o dată „așa este mama”. Acum toți îmi cer să salvez familia, dar nimeni nu mă întreabă cum trăiam în ea

— Dacă ieși pe ușa asta, să nu vii mâine plângând înapoi! a strigat soacra mea, în timp ce eu încercam să închid fermoarul genții.

Vlad stătea lângă frigider, cu telefonul în mână. În camera copiilor se făcuse liniște. Cu cinci minute înainte, Mara plângea fiindcă bunica îi rupsese desenul în care ne făcuse pe toți cu fețe supărate.

— Spune ceva, i-am cerut soțului meu.

El a oftat.

— Elena, nu pleca pentru o prostie. Știi cum e mama.

Pentru o prostie. Șapte ani strânși într-un cuvânt.

Ne mutaserăm în apartamentul Doinei după nașterea Marei. Eu lucram la salarizare, într-o firmă mică, iar Vlad era electrician. Plăteam chirie, aveam rate la mașină și calculam fiecare drum la supermarket. Mama lui rămăsese văduvă și ne propusese să venim la ea.

— Aveți camera voastră. Strângeți bani și vă luați ceva, ne spusese.

Am venit cu un pătuț, șase saci de haine și recunoștință sinceră. Chiar eram recunoscătoare. Doina stătea cu Mara când avea febră, ne lăsa mâncare pe aragaz și uneori îmi cumpăra mere, fiindcă știa că-mi plac.

Numai că ajutorul venea cu dreptul de a hotărî tot.

Îmi muta hainele din dulap. Îmi desfăcea oalele să vadă cât ulei pusesem. Dacă îi spuneam Marei că nu primește dulciuri înainte de masă, îi strecura o napolitană.

— Lasă, mamă, că și pe Vlad tot așa l-am crescut și uite ce bine a ieșit.

La început râdeam. Apoi explicam. După aceea am început să tac, fiindcă orice rugăminte ajungea seara la Vlad sub forma unei jigniri pe care i-o adusesem mamei lui.

Când s-a născut Radu, eram deja cinci oameni în trei camere. Avansul pentru apartamentul nostru se tot îndepărta. Se stricase mașina, Vlad pierduse câteva lucrări, apoi veniseră cheltuielile cu grădinița. Puneam bani deoparte și îi scoteam iar.

— Mai avem puțină răbdare, spunea el.

Eu nu mai aveam nici loc unde să plâng fără să mă audă cineva.

Într-o duminică, Doina le-a spus copiilor, de față cu mine, că mama lor țipă fiindcă nu știe să fie mamă. Tocmai îi cerusem lui Radu să nu mai arunce cu iaurt în sora lui.

— Nu vorbiți așa despre mine în fața lor.

A pus polonicul jos.

— În casa mea spun ce vreau.

Seara, Vlad mi-a zis că puteam să n-o provoc.

— Dar ea de ce poate să mă provoace mereu?

— Tu ești mai tânără. Mai lasă și tu.

Am lăsat. Am lăsat până când Mara a început să mă întrebe în șoaptă dacă are voie să mă asculte când bunica spune altceva.

În seara cu desenul, fetița venise de la școală cu o foaie îndoită în ghiozdan. Avea opt ani. Ne desenase la masă: eu cu gura deschisă, bunica roșie la față, tata uitându-se într-un dreptunghi negru.

Doina l-a văzut prima.

— Asta îi bagi tu în cap? Că suntem o familie de nebuni?

A rupt foaia în două. Mara a încercat să prindă bucățile și a început să plângă.

M-am pus între ele.

— Ajunge. Nu mai puneți mâna pe lucrurile ei.

Soacra mea m-a apucat de antebraț ca să mă dea la o parte. M-am smuls și am lovit cu șoldul colțul mesei. Farfuria lui Radu a căzut pe gresie.

Vlad venise în prag.

— Vă rog eu, terminați amândouă.

Amândouă. Eu țineam copilul lipit de mine, iar el ne certa pe amândouă.

Atunci mi-am scos geanta de pe dulap.

Nu aveam garsoniera pregătită. Aveam însă un anunț salvat de două săptămâni și banii primiți înapoi de la sora mea, căreia îi împrumutasem pentru o intervenție la dentist. Nu-i spusesem lui Vlad că mi-i returnase. Îmi era rușine de secretul ăsta, dar mă și agățam de el.

În seara aceea am dormit la colega mea, Corina. Copiii au rămas cu Vlad. Le-am explicat că plec două nopți și că vin dimineață să-i duc la școală și la grădiniță.

Radu mă ținea de mâneca hainei.

— Tu mai vii?

M-am așezat în genunchi.

— La voi vin mereu.

Am plâns pe scara blocului, cu geanta între picioare, până s-a aprins iar lumina de la senzor.

Garsoniera avea douăzeci și șase de metri pătrați, o canapea extensibilă și un frigider care huruiа. Chiria era o mie două sute de lei. Cu garanția și utilitățile, aproape că îmi goleam contul.

Am semnat contractul cu mâna tremurând. Nu de bucurie. Mi-era frică de bani, de singurătate, de întrebarea copiilor: de ce nu putem locui toți împreună?

În prima seară mi-am făcut un ceai. Am lăsat lingurița pe blat și, după câteva secunde, m-am ridicat s-o mut. Apoi mi-am dat seama că nu avea cine să mă certe.

M-am așezat înapoi.

Vlad a venit după trei zile, cu o pungă de covrigi.

— Mama a zis că a exagerat puțin. Hai acasă. Nu stricăm cuibul pentru asta.

— Ce anume a exagerat?

S-a uitat la mine, obosit.

— Elena, ce vrei să spun?

— Că m-a apucat de braț. Că i-a rupt desenul Marei. Că tu ai văzut și n-ai făcut nimic.

A lăsat punga pe masă.

— Și pe mama unde o duc?

— Nu ți-am cerut s-o duci nicăieri. Ți-am cerut să locuim separat.

A spus că nu ne permitem. Am deschis caietul în care îmi făcusem socotelile. Nu ieșeau frumos. Renunțam la mașină, la vacanță, poate ne mutam mai departe de școală. Dar pentru prima dată discutam despre cifre, nu despre cât trebuia eu să îndur.

Au urmat telefoane. Mătușa lui m-a întrebat cum pot să-mi las copiii. Mama m-a rugat să mă gândesc bine, fiindcă „o femeie singură le duce greu”. Știam. Deja număram banii înainte să cumpăr detergent.

Au trecut două luni. Copiii stau câte o săptămână cu fiecare dintre noi. La mine dorm pe canapea, iar eu pe un pat pliant. Nu e soluția pe care o vreau pentru ei pe termen lung. Caut ceva mai mare și iau lucrări suplimentare seara.

Vlad a acceptat să mergem la consiliere. Încă mă întreabă uneori când mă întorc. I-am spus că putem încerca din nou, dar într-o casă în care hotărâm împreună și în care nu trebuie să cer să fiu apărată.

Mara și-a lipit deasupra canapelei un desen nou. De data asta m-a întrebat unde am vrea să punem masa dacă ne mutăm.

Nu știu dacă ne vom salva căsnicia. Dar oare numai întoarcerea mea ar însemna că lupt pentru familie?