Am plecat cu doi copii de lângă un soț violent. Când prietena mea a închis ușa, n-am mai știut unde să-i duc
— Nu pot să vă primesc, Ioana. Sorin a zis că nu vrea scandal.
Dumneaei încă avea mâna pe clanță. Prietena mea de șaisprezece ani. În spatele meu, Mara își ținea fratele de glugă, să nu se așeze pe cimentul rece al scării.
— Alina, sunt cu copiii. Măcar până dimineață.
S-a uitat la obrazul meu, apoi spre ușa sufrageriei.
— Trebuia să mă suni înainte.
O sunasem de patru ori. I-am arătat ecranul, dar ea deja închidea ușa.
N-am bătut din nou. Nu știu dacă din mândrie sau fiindcă nu mai puteam să cer.
Cu două ore înainte, eram în bucătăria noastră și strângeam cioburile unei farfurii. Andrei, băiatul meu de cinci ani, vărsase apă lângă prelungitor. Cătălin începuse să urle că eu cresc doi proști care o să-i dea foc la casă.
— Lasă-l, că șterg eu, am spus.
Atât. De acolo s-a rupt seara.
M-a prins de braț și m-a împins în frigider. Mara, care avea nouă ani, s-a băgat între noi. Îmi amintesc șosetele ei galbene pe gresie și felul în care își ținea bărbia ridicată.
— Nu o mai lovi pe mama.
Cătălin a ridicat mâna spre ea. Nu a apucat s-o atingă. M-am pus în fața ei, iar el m-a izbit peste obraz.
Mai târziu mi-am dat seama că fata nici nu plânsese. Îl trăgea pe fratele ei spre cameră, așa cum făcusem eu de atâtea ori cu ei.
Când Cătălin a ieșit să cumpere țigări, am luat actele, medicamentele lui Andrei pentru astm și câteva haine. Nu mi-am luat încărcătorul. E o prostie, dar luni întregi m-am învinovățit pentru încărcătorul ăla, de parcă pe el trebuia să-l fi ținut minte.
Alina îmi spusese de multe ori:
— Când te hotărăști, vii la mine. Nu mai sta pentru copii.
Pe cuvintele ei plecasem.
Acum stăteam la etajul trei al blocului ei, cu telefonul aproape descărcat și șaptezeci și opt de lei în buzunar. Mama murise. Tata locuia într-o comună, cu fratele meu, care îmi spusese ultima dată că „în orice căsnicie mai sare scânteia”.
Andrei m-a tras de geacă.
— Mergem acasă? Mi-e somn.
Atunci s-a deschis ușa de vizavi.
— Intrați puțin la mine, a spus o femeie în capot. Nu ține copiii pe scară.
O chema Elena. Nu mă văzuse niciodată.
Ne-a pus papucii nepotului ei în picioare și a încălzit o ciorbă. Andrei a mâncat aproape adormit. Mara a refuzat până când doamna Elena a așezat și pentru mine o farfurie.
În baie, când am dat jos geaca, am văzut că îmi tremurau mâinile atât de tare încât nu puteam desface fermoarul sacoșei.
— Poți să plângi aici, mi-a spus ea prin ușă. Copiii sunt cu mine.
Am pornit apa. Nu voiam să mă audă.
Am dormit toți trei pe o canapea extensibilă. Pe la două noaptea, telefonul s-a aprins cu mesaje. Cătălin trecuse de la „unde ești?” la „îți iau copiii, n-ai nici serviciu”.
Avea dreptate într-o singură privință: nu aveam serviciu. Renunțasem la postul de vânzătoare după ce Andrei începuse să facă des crize de astm. Cătălin spusese că ne descurcăm din salariul lui. După aceea, fiecare pachet de șervețele cumpărat trebuia explicat.
Dimineața, doamna Elena mi-a întins telefonul ei.
— Eu vă țin câteva zile. Dar aveți nevoie de oameni care știu ce trebuie făcut.
Am găsit o asociație care ajuta femei în situația mea. Am închis prima dată înainte să răspundă cineva. Mi-era rușine să spun cu voce tare că n-am unde să-mi culc copiii.
A doua oară a răspuns Raluca, asistentă socială.
Nu m-a întrebat de ce stătusem atât. M-a întrebat dacă suntem în siguranță și dacă soțul meu știe unde suntem.
Cu ajutorul ei am mers la medic și la poliție. Am dat declarația cu ochii pe o zgârietură din birou. Când am spus că ridicase mâna la Mara, m-am oprit. Polițista mi-a împins paharul cu apă mai aproape și a așteptat.
Au urmat evaluarea riscului, un ordin de protecție provizoriu și sprijin juridic pentru pașii următori. Eu abia rețineam numele oamenilor. Raluca îmi scria totul pe o foaie.
După câteva zile, s-a găsit loc într-un centru pentru femei și copii. Când am aflat că trebuie să păstrez confidențială adresa, m-am uitat la Mara. Ea asculta tot.
— Nici la tata? a întrebat.
— Nici la tata, iubita mea.
S-a întors spre geam. Nu puteam să-i cer să nu-l mai iubească.
Camera avea trei paturi, un dulap și perdele crem. Andrei a întrebat dacă trebuie să plătim patul în fiecare seară. Mara și-a pus ghiozdanul lângă ușă, nedesfăcut.
Nu era simplu acolo. Împărțeam bucătăria, respectam programul, ceream produse de igienă când se terminau. Mă enerva că nu aveam bani nici pentru pantofii copiilor. Apoi mă simțeam nerecunoscătoare. Cam așa eram, când furioasă, când rușinată.
Alina mi-a scris după o săptămână: „Sper că nu ești supărată. Pune-te și în locul meu.”
Am șters de trei ori răspunsul.
Până la urmă i-am spus: „Nu puteai să mă primești, înțeleg. Dar trebuia să-mi spui înainte să ajung cu ei la ușă.”
Nu mi-a mai răspuns.
Cătălin trimitea scuze prin rude. O mătușă m-a sunat să-mi spună că slăbise, că plângea, că stric familia pentru o ceartă.
— Mara s-a pus între noi, i-am spus. Are nouă ani.
A tăcut puțin, apoi m-a întrebat dacă nu puteam vorbi mai frumos cu el.
Atunci am închis.
Au trecut patru luni. Lucrez dimineața la o brutărie, iar salariul nu ajunge încă pentru chirie, garanție și toate cheltuielile. Caut o cameră aproape de școală. Divorțul nu s-a terminat, iar pentru pensia copiilor încă fac demersuri.
Doamna Elena ne aduce uneori mere. Le lasă la sediul asociației, fără să ceară adresa noastră.
Săptămâna trecută, Andrei a răsturnat o cană cu lapte. A încremenit, cu umerii ridicați.
— Adu prosopul, i-am spus. Ștergem împreună.
Mara s-a uitat întâi la mine, apoi și-a văzut de teme. N-a mai sărit să-și apere fratele.
Abia seara, când au adormit, mi-am permis să mă bucur de asta.
Încă mă doare ușa pe care Alina mi-a închis-o. Dar cum să mă întorc la cea din care copiii mei au învățat să fugă?