Tata ne-a crescut singur pe toți trei, iar noi n-am găsit timp pentru el. După înmormântare, am deschis sertarul din bucătărie
— A întrebat de voi până pe la patru dimineața. După aia n-a mai putut vorbi.
Doamna Doina ținea cheia tatei strânsă în palmă. Eu stăteam pe palier, cu telefonul încă la ureche, deși fratele meu închisese. În apartament mirosea a ceai de tei și a aer închis.
— Dar aseară am vorbit cu el, am spus. Mi-a zis că e bine.
Vecina s-a uitat la mine.
— Ce voiai să-ți spună, Ioana? Că îi era frică?
N-am intrat imediat. Mă uitam la sacoșa cu portocale de lângă ușă. Le cumpărasem de la benzinărie, pe drum, fiindcă nu voiam să ajung cu mâna goală.
Mama plecase când aveam unsprezece ani. Radu avea opt, iar Mihai abia împlinise cinci.
Îmi amintesc cum tata i-a pus hainele în două sacoșe mari. Nu țipa. O întreba numai dacă vine duminică să ne vadă.
— Nu știu, Sorine. Trebuie să-mi pun și eu viața în ordine.
Duminică am stat toți trei îmbrăcați frumos până seara. Tata a făcut cartofi prăjiți și ne-a lăsat să mâncăm în sufragerie, în fața televizorului.
După aceea, n-am mai așteptat-o cu hainele bune pe noi.
Tata era lăcătuș la o fabrică de lângă Ploiești. A început să ia ture suplimentare, iar sâmbăta mergea cu un vecin să descarce marfă sau să repare porți. Venea acasă cu mâinile umflate și se oprea întâi la baie, să nu vedem câtă murdărie adusese sub unghii.
Eu îi lăsam pe masă biletele de la școală.
Bani pentru culegeri. Bani pentru excursie. Bani pentru serbare.
Nu întreba aproape niciodată dacă era obligatoriu.
La paisprezece ani, am plâns fiindcă aveam singura geacă veche din clasă. El și-a pus porția de mâncare înapoi în cratiță și mi-a spus că rezolvă.
A doua zi aveam geacă nouă.
Mult mai târziu am aflat că își amânase lucrarea dentară. Atunci nici nu m-am gândit să întreb de unde apăruseră banii.
Radu voia un telefon ca al colegilor. Mihai făcea meditații la matematică, apoi a vrut și engleză. Eu mă pregăteam pentru admitere în București.
— Voi să învățați, ne spunea tata. Să nu depindeți de nimeni.
Și noi am înțeles că asta era treaba lui: să găsească mereu o soluție.
O dată l-am găsit adormit la masa din bucătărie, cu bocancii în picioare. L-am trezit fiindcă trebuia să-mi semneze o cerere. Nici acum nu suport să-mi amintesc cât de iritată am fost că nu se trezea mai repede.
Am plecat prima. Radu s-a stabilit la Cluj, Mihai la Timișoara. Ne-am făcut rost de chirii, apoi de rate, slujbe și oameni care nu-l cunoscuseră pe tata decât din câteva fotografii.
La început mergeam acasă lunar. Pe urmă de sărbători. După aceea, când reușeam.
El venea mai rar la noi. Spunea că nu vrea să încurce. Eu îl credeam, fiindcă îmi convenea.
Când mă suna, făceam altceva în același timp. Întindeam rufe, răspundeam la mesaje, intram în magazin.
— Tu ce mai faci, tată?
— Pe aici. Am reparat robinetul.
— Bine, te sun eu mâine, că acum sunt prinsă.
Uneori trecea o săptămână.
Diagnosticul ni l-a spus într-o joi. Cancer pancreatic, cu metastaze. Medicul îi explicase că boala era prea avansată pentru operație.
— Și de ce ai așteptat atât? l-am întrebat.
A tăcut puțin.
— Am crezut că e de la stomac.
M-am supărat pe el. Era mai ușor decât să recunosc că nu-l văzusem de patru luni și nu observasem cât slăbise.
Am făcut un grup pe telefon, noi trei. Am trimis rezultate, numere de medici, prețuri. Radu a plătit o consultație. Eu am comandat mâncare. Mihai i-a cumpărat un televizor nou, să aibă la ce să se uite.
Când doamna Doina ne-a spus că tata nu mai putea coborî singur la farmacie, am început să discutăm despre cine ar fi putut merge.
Eu aveam o predare la serviciu. Radu nu găsea zbor convenabil. Mihai tocmai începuse perioada de probă.
Am angajat o femeie două ore pe zi. Seara trecea vecina.
Într-o duminică, tata m-a sunat în timp ce eram la cumpărături.
— Ioana, poate veniți puțin. Nu trebuie toți odată.
— Venim, tată. Să treacă săptămâna asta.
— Bine. Mă gândeam să vă văd.
I-am spus că îl văd și eu, dacă pornește camera. A râs scurt și mi-a zis că nu știe unde să apese.
N-am avut răbdare să-i explic.
Ultima oară când am vorbit cu el era marți seara. Respira greu. L-am întrebat dacă îl doare și mi-a spus că luase medicamentele.
— Ai mâncat? m-a întrebat.
— Da, tată.
— Bine. Să nu stai nemâncată.
Miercuri dimineață m-a sunat doamna Doina.
Niciunul dintre noi nu fusese acolo. Ea îi umezise buzele și stătuse lângă pat până venise ambulanța.
Înmormântarea am făcut-o repede. Radu trebuia să se întoarcă vineri, iar Mihai spusese deja că nu putea lipsi mult. Am ales un pachet simplu de la firma de pompe funebre și am lăsat-o pe vecină să ne spună de câte prosoape era nevoie, unde găsim colivă și cui să-i dăm cheia.
Am plâns la groapă. Apoi mi-am verificat telefonul. Aveam mesaje de la serviciu.
După pomenire, am rămas să strâng în bucătărie. În sertarul cu facturi am găsit trei plicuri. Pe fiecare scria numele unuia dintre noi.
Al meu avea opt sute de lei și un bilet: «Pentru rata aia mare. Nu-mi trebuie acum.»
Îi pomenisem de rată într-o conversație pe care aproape o uitasem.
M-am așezat pe jos, lângă dulap. Din sufragerie se auzea vocea lui Radu, întrebând dacă aveam un sac mai mare pentru hainele tatei.
N-am răspuns.
Încă am plicul, cu banii în el. Nu știu ce să fac cu el, cum nu știu ce să fac cu numărul tatei din telefon.
Dacă părintele vostru spune mereu că e bine, îl credeți din toată inima sau uneori, ca mine, îl credeți fiindcă vă e mai ușor?