„Sunt părinții mei, nu pot să-i refuz.” După ani în care am plătit pentru toată familia soțului, am descoperit unde se duseseră banii pentru casa noastră
— Ai trimis paisprezece mii de lei fără să-mi spui?
Radu stătea lângă frigider, cu o felie de pâine în mână. Pe telefonul meu era deschis contul în care strânseserăm avansul pentru apartament. M-am uitat din nou la sold, de parcă cifrele s-ar fi putut schimba.
— Mama avea nevoie. Ți-am zis că are probleme.
— Mi-ai zis că o doare genunchiul. Nu că trebuie să golim jumătate din economii.
A pus pâinea pe farfurie.
— Sunt părinții mei, Irina. Nu pot să le cer bon pentru fiecare leu.
Din camera cealaltă, Mara ne-a strigat să vorbim mai încet. Avea opt ani și învățase deja să recunoască discuțiile despre bani după felul în care închideam sertarele.
Lucram la salarizare într-o firmă de distribuție. Radu era inginer și, după ani de șantiere, prinsese un post mai bun. Împreună câștigam decent, dar plăteam chirie, after-school, ratele unei mașini vechi și toate celelalte. Pentru avans strângeam de patru ani.
Ai lui spuneau că „ne-am ajuns”.
La început fuseseră lucruri firești. Lemne pentru iarnă. O factură la curent. Medicamentele tatălui său, Gheorghe. Trimiteam și eu bani fără să mă gândesc prea mult. Crescusem într-o casă în care oamenii se ajutau.
Numai că la ei ajutorul devenise o sumă prevăzută în buget. Bugetul nostru.
Fratele lui, Ionuț, avea mereu o încurcătură. Ba rămânea fără serviciu, ba trebuia reparată mașina, ba întârziase cu rata. Sora lui cerea mai puțin, dar des: rechizite, încălțăminte, o excursie pentru copil.
— Vouă vă e ușor, îmi spunea soacră-mea. Aveți salarii.
De parcă salariile creșteau singure în cont, iar eu stăteam la birou doar ca să nu mă plictisesc acasă.
În iarna aceea îmi amânasem două lucrări dentare. Mâncam pe partea stângă și luam câte un calmant când nu mai puteam. În același timp, plătiserăm aproape trei mii de lei pentru reparația mașinii lui Ionuț.
Când i-am spus lui Radu că nu mai pot, mi-a răspuns:
— Știu. Dar ce vrei să fac? Să-i las?
Nu știam ce să răspund fără să par omul rău. Așa că tăceam. Tot eu.
După transferul acela mare, am sunat-o pe Viorica. Eram încă speriată pentru ea, în ciuda furiei.
— Când e intervenția? Trebuie să te însoțească cineva?
A făcut o pauză.
— Care intervenție?
Mi s-a strâns stomacul.
— Pentru genunchi. Radu mi-a spus că…
— A, nu, mamă, deocamdată mi-a dat tratament. Banii au fost pentru Ionuț. Găsise o mașină bună și trebuia dat avansul repede. Cu doi copii, nu putea să rămână fără.
Nu-mi amintesc cum am încheiat convorbirea. Știu doar că am rămas pe marginea căzii, cu telefonul în poală. Acolo mă ascundeam când nu voiam să mă vadă Mara plângând.
Seara, Radu n-a încercat să nege.
— Știai?
— Da.
— Și m-ai lăsat să cred că e pentru mama ta?
Și-a frecat fruntea.
— Dacă îți spuneam de mașină, începeai iar.
Asta m-a durut mai rău decât transferul. Nu mă mințise de frică să nu mă îngrijorez. Mă mințise ca să nu mă opun.
— Banii aceia erau și ai mei.
— Iar o luăm cu ai mei și ai tăi? Suntem o familie.
— Atunci de ce aflu ultima ce se întâmplă în familia asta?
În săptămânile următoare am început să dorm prost. Mă trezeam înainte să sune alarma și verificam aplicația băncii. La serviciu am greșit un calcul simplu, apoi am plâns în toaleta de lângă arhivă. O colegă mi-a dat numărul unei psiholoage.
Am sunat-o pe Oana în pauza de masă, din mașină. Prima ședință am petrecut-o justificându-i pe toți.
Că socrii aveau pensii mici. Că Radu muncise de tânăr. Că fratele lui avea copii.
Ea m-a ascultat, apoi m-a întrebat:
— Și tu ce ai nevoie?
Am deschis gura și n-am spus nimic. Mi s-a făcut rușine că nu aveam un răspuns pregătit.
Nu m-am schimbat după o ședință. La următoarea cerere am fost cât pe ce să transfer banii, numai să nu urmeze iar telefoane și supărări. Dar am început să notez ce trimiseserăm. Într-un an, adunate, sumele depășeau douăzeci și șapte de mii de lei.
I-am pus caietul în față lui Radu.
— Eu nu mai pot continua așa. Vreau să stabilim împreună cât putem ajuta. Din economii nu mai pleacă nimic fără acordul amândurora. Și vreau să mergem la consiliere.
— Îmi dai ultimatum?
Îmi tremurau mâinile sub masă.
— Îți spun că mă gândesc să ne despărțim. Nu pentru că îți ajuți părinții. Pentru că mă minți și mă lași singură cu toate consecințele.
Două zile aproape că n-am vorbit.
Duminică, Viorica a venit fără să anunțe. A pus o sacoșă cu ouă lângă ușă și a început din hol:
— Am înțeles că acum trebuie să-ți cerem ție voie să ne ajute băiatul nostru.
Radu se uita la mine. I-am văzut privirea aceea veche, rugătoare: las-o, nu răspunde.
— Puteți să cereți ajutor, am spus. Dar putem și să refuzăm.
— Eu l-am crescut cu sacrificii.
— Știu. Dar și noi creștem un copil.
Mara a apărut în ușa camerei. Radu s-a ridicat atunci și a rugat-o să meargă înapoi.
Apoi i-a spus mamei lui:
— Eu am făcut transferul. Eu am mințit. Nu mai vorbi cu Irina ca și cum ea v-a luat ceva.
Viorica a plecat supărată. Ouăle au rămas lângă ușă până seara.
Au trecut șase luni. Mergem la consiliere și încă avem discuții grele. Am stabilit o sumă lunară pentru medicamentele părinților lui, iar cheltuielile neprevăzute le discutăm înainte. Ionuț a promis că returnează banii. Deocamdată a trimis cinci sute de lei.
Nu mă prefac că totul s-a reparat. Uneori încă verific contul înainte de culcare. Radu vede și nu-mi mai spune că exagerez.
Mi-am făcut prima lucrare dentară luna trecută. Când am plătit, aproape mi-am cerut scuze pentru cât costase.
Învăț și acum să-mi ajut familia fără să mă las pe mine la urmă. Oare de ce un «nu» spus după atâția ani de «da» pare, pentru unii, cea mai mare trădare?