Am venit la soacra mea pentru câteva zile de liniște. Am plecat duminică dimineață, după ce fiica mea m-a întrebat dacă trebuie să muncească pentru mâncare

— În casa mea nu se doarme până la prânz! Dacă voiați hotel, trebuia să plătiți unul!

Soacră-mea a tras perdeaua atât de tare, încât o clemă a sărit lângă pat. Era șase și douăzeci dimineața. Ana s-a ridicat speriată, cu părul lipit de obraz, iar Matei și-a tras pătura peste cap.

M-am uitat la Radu. Avea ochii deschiși.

— Mamă, au adormit târziu, a murmurat el.

— Și roșiile mele pot să mai aștepte, nu? Numai voi sunteți obosiți.

Veniserăm de nici douăsprezece ore.

Locuiam în București, într-un apartament cu două camere, cu o rată care ne mânca aproape un salariu. Eu lucram într-un magazin de încălțăminte, mai mult în picioare. Radu făcea livrări pentru o firmă de piese auto. În ultima lună abia dacă mâncaserăm împreună de patru ori.

Nu ne permiteam concediu. Când mama lui ne-a spus să venim câteva zile la ea, într-un sat din Argeș, chiar m-am bucurat.

— Să mai respirați și voi, spusese la telefon. Copiii au curte, voi stați liniștiți.

Îmi luasem două zile libere. Pusesem în bagaj o carte pe care o începeam de trei luni.

Vineri seara ajunseserăm după zece. Duseserăm cumpărături de aproape patru sute de lei: carne, cafea, fructe, detergent și medicamentele pe care ne rugase să le luăm. Ileana ne primise cu ciorbă caldă și îl mângâiase pe Matei pe creștet.

Atunci mi se păruse că o să fie bine.

Sâmbătă dimineață, cafeaua mea s-a răcit pe pervaz. Până la șapte, Radu căra lemne din spatele șurii, eu pliveam între straturile de ceapă, iar copiii strângeau crengi într-o roabă.

Nu munca mă supăra. Niciodată nu plecasem de acolo fără să spăl vase, să mătur sau să ajut la pus borcane. Dar de data asta nu ne întrebase nimeni nimic.

— Ana să lase papucii ăia și să-și ia încălțări. Nu suntem pe bulevard aici.

— Are sandale, mamă Ileana. E cald.

— Tocmai. Și după aia vă mirați că sunt copiii firavi.

Ana avea șapte ani. A privit spre mine, apoi a intrat în casă fără să spună nimic.

La nouă, Matei a cerut ceva de mâncare. Avea zece ani și de obicei trebuia să-l chem de trei ori la masă.

— Întâi terminăm aici, a spus bunica lui. Mâncarea nu fuge.

Am lăsat sapa jos.

— Copiii mănâncă acum. Și eu, la fel.

Ileana și-a îndreptat spatele, cu mâna pe șold.

— Pe vremea mea nu comenta nimeni atâta pentru o felie de pâine.

Radu a venit după noi în bucătărie. A tăiat pâinea, fără să ridice ochii.

— Zi-i și tu ceva, i-am șoptit.

— Las-o. Așa e ea.

Replica asta o știam de doisprezece ani. Așa era ea când întreba de ce nu făcusem încă un copil. Așa era ea când îmi verifica praful de pe mobilă în vizitele la noi. Numai eu trebuia, de fiecare dată, să fiu altfel.

La prânz am spălat vasele și am șters aragazul. Ileana a trecut degetul pe marginea unei cratițe.

— Asta nu-i spălată.

Am luat-o din mâna ei și am pus-o iar în chiuvetă. Mă usturau ochii de oboseală.

— Cu buretele de sârmă, nu cu ăla moale. Voi vă grăbiți mereu și nu iese nimic ca lumea.

— Pot să spăl o cratiță, am spus.

— Se vede.

Radu era în prag. M-a auzit. A auzit-o și pe ea. A ieșit să răspundă la telefon, deși telefonul lui nu sunase.

După-amiază, când Ileana s-a culcat, l-am găsit lângă poartă.

— Eu n-am venit aici să dau examen la gospodărie.

— Știu. Dar e singură, sunt multe de făcut.

— Atunci să ne spună că are nevoie de ajutor. Nu să ne cheme la odihnă și după aia să ne certe că suntem obosiți.

Și-a frecat ceafa.

— De când a murit tata, nu mai știu cum să vorbesc cu ea.

Pentru prima dată în ziua aceea m-am mai înmuiat. Știam că o suna în fiecare seară. Știam și că, dacă nu răspundea, ea îl căuta până răspundea.

— Nici eu nu știu, i-am zis. Dar nu putem să tăcem toți trei ca să nu se supere ea.

Seara, Ana a vărsat o cană cu lapte pe mușama.

Ileana i-a smuls cârpa din mână.

— Nu ești în stare nici să ștergi! La vârsta ta, taică-tu ducea vaca la păscut.

Ana a început să plângă în tăcere. Asta m-a durut mai tare decât dacă ar fi țipat.

— A fost un accident, am spus. Nu vorbiți așa cu ea.

— De-aia nu vă ascultă. Că le țineți partea la orice prostie.

— Vă rog să nu o mai certați pentru o cană vărsată.

Ileana s-a întors spre fiul ei.

— Auzi, Radu? La mine în casă n-am voie să spun nimic.

El a ridicat farfuria, apoi a pus-o la loc.

— Mamă, ajunge.

— Mie îmi spui ajunge? Eu te-am crescut cu muncă, nu cu mofturi!

— Și eu sunt mama lor, am spus. Nu dumneavoastră hotărâți cum îi creștem.

S-a făcut liniște. Se auzea numai frigiderul vechi de lângă ușă.

— Dacă nu-ți convine, nu te ține nimeni.

N-am răspuns. Am dus copiii în cameră și le-am căutat pijamalele cu mâinile tremurând.

Când am stins lumina, Ana m-a prins de bluză.

— Mami, mâine trebuie să muncim înainte să ne dea bunica mâncare?

M-am așezat lângă ea.

— Nu, iubita mea. Nu trebuie să muncești ca să primești mâncare.

Radu stătea în ușă. De data asta n-a mai plecat.

Duminică dimineață am început să fac bagajele. Trebuia să rămânem până marți.

Ileana ne-a găsit încărcând portbagajul.

— Deci îi iei și pleci.

— Plecăm împreună, a spus Radu.

Ea s-a uitat lung la el.

— Pentru atâta lucru?

N-a răspuns imediat. A îndesat geaca lui Matei lângă sacoșa cu încălțări.

— Vorbim când ne mai liniștim, mamă.

Nu ne-a îmbrățișat. A rămas lângă poartă, cu brațele strânse, până am ieșit pe uliță.

Pe drum, copiii au adormit. Eu țineam cartea necitită în poală. Radu conducea și se uita din când în când la telefon.

Mi-a fost milă de ea. Încă îmi este. Dar de ce trebuie să-mi fie rușine că, în dimineața aceea, am ales să-mi fie milă și de noi?