După divorț, foștii socri mi-au cerut să plec din apartamentul pe care îl renovasem împreună cu soțul meu. La tribunal, el a spus că nu știe cine a plătit lucrările
— Ai treizeci de zile, Ioana. După aia nu mai discutăm pe scară.
Fostul meu socru îmi întindea un plic și ținea vârful pantofului între ușă și toc. În spatele lui, Lenuța se uita la sacoșa cu pâine pe care o lăsasem lângă prag. Ea mă învățase să pun pâinea în sacoșă de pânză, să nu se înmoaie coaja. Acum venise să mă dea afară.
Am desfăcut plicul în bucătărie, lângă oala cu cartofi pe care uitasem s-o iau de pe foc. Notificarea era semnată de amândoi. Faptul că îmi cereau să eliberez apartamentul era scris într-o singură frază. Am citit-o de trei ori.
L-am sunat pe Cătălin.
— Știai că vin ai tăi?
A tăcut cât să înțeleg că știa.
— Ioana, noi am divorțat. Nu mă mai băga între tine și ei.
— Dar când am făcut creditul pentru instalație eram noi doi sau eram eu cu ei?
Mi-a zis că intră într-o ședință. Se auzea semnalul de la casa de marcat. N-am avut putere nici să-i spun că îl aud.
Cu unsprezece ani înainte, când ne-am mutat în apartamentul din Pitești, aveam chiuvetă doar în baie. Părinții lui puseseră banii pentru cumpărare, iar apartamentul fusese trecut pe numele lor. Știam asta. La vremea aia, stăteam cu chirie într-o garsonieră cu mucegai pe peretele dinspre pat. Când nea Doru ne-a dat cheile și a zis „Faceți-l cum vreți, că al vostru o să fie”, nu m-am gândit să-i cer să scrie vorbele alea pe ceva.
Cătălin a pus parchetul cu un văr. Eu am luat un credit de nevoi personale pentru instalația electrică și baie. Seara, după ce închideam farmacia, mă duceam la apartament să strâng molozul în saci. În prima iarnă am ținut iaurturile pe balcon, că rata și frigiderul nu încăpeau în același salariu. Acum mi se zicea, pe o foaie, că locuisem acolo cu îngăduința lor.
Mama a venit cu fratele meu, Mihai, în duminica următoare. Foștii socri o sunaseră înaintea mea și îi spuseseră că-mi dau opt mii de lei dacă eliberez apartamentul până la sfârșitul lunii.
— Îți ajung de garanție și câteva luni de chirie, a zis Mihai. După aia mai vezi tu.
— Unde mai văd, Mihai?
Mama a început să adune firimiturile de lângă farfuria ei cu degetul ud.
— Ia-i, mamă, să nu mai faci scandal. La farmacie intră și cunoscuți. Ce-ai să le spui când te-or întreba?
Cred că pe urmă a vrut să pună mâna pe mine. Eu tocmai mă ridicasem să duc farfuria la chiuvetă. M-am apucat s-o spăl, deși nu terminasem de mâncat.
Când a venit citația pentru evacuare, am plătit o consultație la o avocată. M-am dus cu o sacoșă de facturi, inclusiv cu bonuri pentru detergent și becuri. Doamna Ionescu a tras deoparte facturile de renovare.
— Astea pot conta într-o cerere de despăgubiri. Dar nu vă fac proprietară. Cu ce dovediți că ați avut dreptul să rămâneți și după divorț?
Aveam mesaje de la Lenuța, din anii în care ne trimitea borcane cu zacuscă și-mi scria „las sacoșa la voi acasă”. Nu aveam niciunul în care să spună că pot locui acolo dacă eu și Cătălin ne despărțim. Tot am contestat evacuarea și am cerut separat să-mi recuperez partea din investiții. Încă speram că, dacă se vede cât am pus, o să accepte măcar să-mi lase timp.
Aproape un an și jumătate am trăit între termene, extrase de cont și ture schimbate la farmacie. La început, colega mea îmi zicea să stau liniștită, că mă acoperă. La al patrulea termen m-a întrebat dacă pot să-i dau înapoi măcar o sâmbătă. Avea și ea copil, uitasem de serbarea lui.
Cătălin a venit ca martor în dosarul cu lucrările, în cămașa aceea în carouri pe care i-o luasem pentru o nuntă. A spus că am hotărât împreună ce gresie să punem. Când a fost întrebat cine a plătit meseriașii, a zis că nu mai știe. Unul îi fusese coleg de liceu. Îi dădusem banii lui Cătălin la bancomatul din fața farmaciei, fiindcă eu trebuia să mă întorc la tejghea.
Pe hol, m-a ajuns lângă dozatorul de apă.
— Ce voiai să spun? Că ai mei trebuie să-și vândă apartamentul ca să te plătească?
— Voiam să spui cine a scos banii.
Și-a băgat mâinile în buzunare. A rămas acolo, în fața mea, dar n-a mai spus nimic.
Instanța a admis evacuarea. Când mi-a explicat avocata hotărârea, am întrebat-o dacă judecătorul citise și dovada creditului. Mi-a zis că da. A trebuit să-mi mai spună o dată că una era cine plătise baia și alta era cine avea dreptul să stea în apartament.
Dosarul pentru bani încă se judeca. După expertiză, foștii socri au acceptat să-mi plătească douăzeci și patru de mii de lei și să-mi lase șase săptămâni să mă mut. Nu mi-am recuperat tot, mai ales dacă pun la socoteală avocatul și zilele lipsă de la muncă. Dar am semnat. Găsisem o chirie pe care o puteam duce singură și proprietara nu voia s-o țină liberă până la încă un termen.
În ziua mutării, mama a venit cu niște cutii de banane de la piață. A împachetat cănile în prosoape, cum făcuse și când mă mutasem cu Cătălin. La ultima a zis, fără să ridice ochii:
— Eu mă temeam că rămâi și fără bani, și fără loc. Numai că ți-am zis-o tare urât.
I-am ținut cutia cât a lipit-o. N-am mai întrebat-o ce le spusese cunoscuților.
La predarea cheilor, Lenuța m-a întrebat dacă îi las perdeaua din bucătărie, că e scurtată exact cât trebuie deasupra caloriferului. I-am lăsat-o. Am luat în schimb cana ciobită din care beam cafeaua înainte să plec la farmacie. Pe aia nu mi-a cerut-o nimeni.
Uneori mă întreb dacă aș fi putut pleca mai devreme fără să simt că le dau dreptate. Voi ați fi putut să faceți diferența atunci, cu plicul în mână?