Soacra mea a intrat cu cheia de rezervă și a numărat farfuriile: «Pentru mine chiar nu mai era loc?»
— Cinci farfurii, a zis soacra mea. Pentru mine chiar nu mai era loc?
Nici n-apucasem să las cuțitul de tort jos. Doina stătea în ușa bucătăriei, cu geaca pe ea și cheia noastră de rezervă între degete. Mara își pusese pe cap coroana de carton făcută la școală. Când a văzut-o pe bunică-sa, a ridicat mâna să-i arate coroana, apoi a lăsat-o încet pe lângă scaun.
— Mi-ai zis că sunteți doar voi trei, i-a spus Doina lui Radu.
M-am uitat la el. Își aduna firimiturile din față cu degetul, una câte una.
— Așa am stabilit la început, mamă.
— Nu, am zis eu. Tu ai luat-o pe Ioana de la gară. Știai că vine și tata.
Tata și-a pus șervețelul lângă farfurie. Ioana a întors telefonul cu ecranul în jos. Ea pusese poza cu tortul în grupul familiei. În poză se vedea și mâna tatei, cu ceasul lui vechi. Doina îl recunoscuse imediat.
Era sâmbătă, iar Mara împlinea opt ani luni. Pentru duminică stabiliserăm să mergem la Doina, care comandase deja un tort de la cofetărie. Pe cel de sâmbătă îl făcusem eu, cu blat cumpărat și cremă la plic. Ioana era în oraș doar până seara și tata venise să-i aducă Marei o carte. Pusesem cinci farfurii. Și da, mă gândisem dacă s-o chem și pe Doina. Hotărâsem că nu.
Cu două săptămâni înainte, tot ea îi spusese Marei că poate rămâne peste noapte la ea, după ce eu îi spusesem că nu, fiindcă avea febră. «Lasă, că o înduplecăm noi pe mama», îi șoptise, destul de tare cât să aud. Iar înainte de asta intrase într-o dimineață cu cheia, când eu încă dormeam după o tură de seară. M-am trezit cu aspiratorul pornit pe hol. Îi dăduserăm cheia pe vremea când o lua pe Mara de la grădiniță, nu ca să facă ordine la noi. Dar când îi spuneam ceva, Doina își lua geanta și zicea că am înțeles-o noi greșit.
— Tu știai că nu sunt doar ei trei? a întrebat-o pe Ioana.
— Doina, am zis eu, nu o lua pe soră-mea la întrebări. Eu am vrut să fim doar noi, așa, puțini.
M-am auzit cum sună «doar noi». Și ea s-a auzit lăsată pe dinafară. A tras de fermoarul genții de două ori până a nimerit capătul.
— De când a murit tatăl tău, nici nu mai știu pentru cine gătesc duminica, i-a zis lui Radu. Măcar puteai să-mi spui drept.
A plecat fără să guste tortul. Își luase cheia cu ea.
Seara, când o pieptănam pe Mara, m-a întrebat dacă îi dăm bunicii bucata cu floarea de zahăr. Și-a ales-o chiar ea dimineață, când am ornat tortul. I-am zis că da și am pus felia într-o caserolă. După ce a adormit, am găsit pe telefon trei apeluri de la cumnata mea, Alina, și un mesaj de la Doina: «Când v-au trebuit bani de centrală, eram bună.»
Ne împrumutase două mii de lei în ianuarie, când se stricase centrala. Mai aveam șapte sute de dat. În seara aia am deschis aplicația băncii și am fost cât pe ce să-i trimit pe toți. După aia mi-am amintit că luni trebuia plătită întreținerea. Am rămas cu telefonul în mână și m-a apucat plânsul, dar din ăla enervant, pe tăcute. Nu mai voiam să fac încă un calcul la sfârșit de lună doar ca să nu mi se mai scoată ochii pentru o felie de tort.
— De ce i-ai spus că suntem doar noi trei?
Radu a tras un scaun lângă mine.
— Pentru că m-a întrebat cine vine și știam că, dacă spun, mă întreabă de ce n-o chemăm. Și n-am vrut să mă cert cu ea.
— Și până la urmă cu cine s-a certat?
A rămas cu mâna pe spătar. După un timp, a sunat-o chiar de acolo, de lângă mine.
— Mamă, ți-am zis doar jumătate din adevăr. Asta a fost vina mea. Mâine venim dacă ne mai vrei la masă, dar nu vreau să audă Mara discuția asta iar.
N-am auzit ce i-a răspuns. L-am văzut doar cum își freca fruntea și cum, de două ori, a început o propoziție pe care n-a terminat-o.
A doua zi ne-a deschis în papuci, cu șorțul peste pulover. S-a uitat la caserola din mâna Marei și i-a zis să pună felia la frigider, s-o mănânce ea la cafea. Pe urmă i-a arătat tortul de la cofetărie. Scria «La mulți ani, Mara!» cu o literă cam strâmbă. Mara i-a zis că seamănă cu scrisul ei când se grăbește și Doina a râs.
După masă, cât Mara își căuta mănușile, i-am cerut cheia. Mi-a fost mai greu s-o cer decât îmi imaginasem toată noaptea.
— Și dacă pățiți ceva?
— Te sunăm. Și când vrei să treci, sună-ne și tu înainte. Dacă nu putem, stabilim altă zi.
— Adică eu trebuie să-mi fac programare la fiu-meu?
— Nu, mamă, a zis Radu. Trebuie să vezi dacă suntem disponibili. Și eu te sun înainte să vin.
A scos cheia din buzunarul șorțului. A pus-o lângă solniță, nu în palma mea. I-am spus că îmi pare rău că a aflat din poză. Era adevărat. Nu i-am spus că data viitoare o să chem pe toată lumea, fiindcă n-ar fi fost adevărat și asta.
Joia următoare m-a sunat de la piață. Luase prea multe mere și voia să ne lase și nouă. I-am zis că ies târziu de la muncă și că sâmbătă suntem acasă. A tăcut o clipă.
— Bine, a zis. Atunci le țin la răcoare.
Sâmbătă a venit cu merele și a sunat la interfon. Când am auzit soneria, mi-am dat seama că de data asta chiar mă bucuram că a venit.
Încă mă întreb dacă ar fi fost mai cinstit s-o sun eu înainte de tort și să-i spun că nu o chem. Voi cum ați spune asta cuiva drag, fără să promiteți că de-acum o să fie invitat la orice?