Soacra mi-a pus cheile pe masă și mi-a zis că pot să plec. Nu se aștepta ca Radu să-și facă și el bagajul
— Șapte sute de lei la dentist? Și nouă ne spui că n-ai de unde să mai pui două sute la întreținere?
Soacra mea ținea în mână bonul pe care îl lăsasem împăturit în geantă. Nici nu mă descălțasem bine. Mă durea încă măseaua și, pentru câteva secunde, singurul lucru la care m-am putut gândi a fost că trebuia să mut geanta din cuier.
— De ce ai umblat în lucrurile mele?
— Radu mi-a zis să iau banii de gaz din buzunarul din față. Bonul a căzut. Nu te mai uita așa la mine.
Socrul meu, Ilie, a dat televizorul mai încet.
— Când o să aveți un copil, tot așa o să faceți? Întâi cheltuiți și după aia vedeți ce mai rămâne?
M-am întors spre Radu. El își scotea caserola de la serviciu din rucsac. A pus-o în chiuvetă și a zis, fără să mă privească:
— Mamă, las-o să mănânce măcar.
Acel „măcar” m-a durut mai tare decât dacă tăcea.
Ne mutaserăm la ei după nuntă, în apartamentul lor cu patru camere din Ploiești. Aveam un dormitor și o cameră mică pe care tanti Viorica o numea deja „camera copilului”. Eu aveam douăzeci și șapte de ani și țineam în camera aia un uscător de rufe. De câte ori îl strângeam, ea găsea ocazia să-mi spună unde ar încăpea pătuțul și cât de prost fac mamele care își obișnuiesc copiii în brațe.
La început chiar ne-a prins bine să stăm acolo. Scăpasem de chirie și am putut plăti ratele rămase după nuntă. Ilie îl ducea pe Radu cu mașina când prindea schimbul de dimineață. Viorica îmi punea supă într-un borcan când lucram sâmbăta. Doar că după un timp ajunsesem să aștept să adoarmă toți ca să pun o mașină de rufe fără să mi se spună că am ales programul greșit.
În seara cu bonul, Viorica a mai zis ceva:
— Și data viitoare, dacă tot te împrumuți de la sora ta, măcar spune-ne și nouă că nu mai ai bani.
De împrumut știa doar Radu. Luasem trei sute de lei de la Ana, până la salariu. Îmi fusese rușine să-i cer și îl rugasem pe el să nu spună nimănui.
— Tu i-ai zis?
A răsucit capacul caserolei, deși îl scosese deja.
— M-a întrebat de ce n-am pus diferența luna asta. Ce voiai să-i spun?
— Că n-am pus-o. Atât.
În dormitor, am scos de sub pat geanta cu care mergeam la mama. Am băgat în ea două perechi de blugi și un pulover. După aia am scos puloverul, că era al Vioricăi. Mi-l dăduse într-o dimineață în care plecasem prea subțire îmbrăcată. Stăteam cu el în mână și nu știam unde să-l pun. M-a apucat plânsul tocmai de la prostia aia.
— Mă duc la Ana câteva zile, i-am spus. Dar aici nu mă mai întorc să locuiesc.
Radu s-a așezat pe marginea patului.
— Cu ce bani ne mutăm?
— Nu știu încă. Dar să nu-mi spui că aici e gratis.
A doua zi a venit după mine la Ana cu un caiet de matematică luat din sertarul lui vechi. Pe prima pagină erau trei chirii, garanțiile și cât ne-ar costa autobuzul până la muncă. Pe ultima, făcuse socoteala și pentru cazul în care depozitul îi tăia din nou orele suplimentare.
— Mi-e frică să nu ajungem să ne certăm pe bani mai rău decât acum, a zis.
— Și mie. Mai ales dacă te duci să te plângi mamei tale după fiecare ceartă.
A stat cu pixul în mână o vreme.
— Îi spuneam fiindcă era mai ușor să se supere pe tine decât să se supere pe mine.
Nu mi-a venit să-l iert pe loc. Dar a fost prima dată când nu mi-a zis că exagerez.
Am găsit o garsonieră la parter, cu frigiderul lângă pat și un geam care nu se închidea bine. Chiria era o mie două sute de lei. Cu garanția, ne-am dus aproape toate economiile. Salariul meu de la brutărie abia ajungea pentru chirie, facturi și abonamentele de autobuz. Din al lui luam mâncare și încercam să refacem ce cheltuiserăm la mutare. În prima lună am amânat să-mi schimb ghetele și am ținut o cârpă îndesată la geam până a venit proprietara cu un meșter.
Când ne-am dus după lucruri, Viorica mi-a pus cheile apartamentului pe masă. Le uitasem în ușă, pe dinafară, cum mai făceam când veneam cu sacoșe.
— Lasă-le aici dacă tot vrei să pleci, mi-a zis. Nu te ține nimeni.
Apoi l-a văzut pe Radu coborând din debara trolerul lui albastru.
— Tu chiar te duci?
— Da, mamă. Și nu mă duc după ea. Ne mutăm amândoi.
Ilie a rămas pe canapea. Când am ridicat cutia cu farfurii, s-a ridicat și el și mi-a luat-o din brațe.
— Ai pus hârtie între ele? Că pe scări le ciobești.
A dus-o până la mașină. Mai mult nu ne-a zis atunci.
Nici în garsonieră n-am fost dintr-odată altfel. În a doua lună, Radu a cumpărat pe ascuns un calorifer electric. Eu am văzut plata și am început să-l iau la întrebări, cu telefonul întins spre el. M-am auzit și mi s-a făcut rușine. El îngheța dimineața când se îmbrăca și se temuse să-mi spună că nu mai suportă frigul. Am păstrat caloriferul. În seara aia am hotărât cât putem cheltui fiecare fără să ceară voie și pentru ce trebuie să vorbim înainte.
Viorica n-a venit la noi aproape două luni. Prima dată a adus sarmale și a întins mâna după ușa dulapului, să vadă unde ținem farfuriile. S-a oprit singură.
— Îmi dai tu una?
I-am dat două și i-am zis să stea să mănânce cu noi. Ilie a venit duminica următoare. De atunci ne mai vedem la câte o masă. Uneori Viorica tot scapă ceva despre copii, dar ultima dată Radu i-a zis liniștit: „Când avem ceva de spus, vă spunem noi.” Și ea l-a întrebat dacă mai vrea o felie de cozonac.
Încă mă întreb câte certuri puteam să evităm dacă plecam mai devreme. Dar oare ne-ar fi fost la fel de ușor să ne apropiem din nou dacă eu plecam, iar Radu rămânea acolo?