Mama le-a spus tuturor că mă întorc acasă să-l îngrijesc pe fratele meu. Pe mine nu m-a întrebat
— Cum adică te întorci luni la muncă? Eu i-am zis și lui Radu că rămâi.
Mama stătea în ușa bucătăriei, cu mâna dreaptă în ghips și cu un prosop ud pe umăr. Eu tocmai turnasem grișul în castron. De la masa lui, Radu se uita când la ea, când la mine.
— Mamă, am venit pentru weekend. Ți-am spus și la telefon.
— Păi îi spui tu atunci. Că de două zile îi arăt camera ta și-i zic că vii acasă.
Mi-a venit să trântesc castronul în chiuvetă. În schimb, am pus mâna pe marginea lui, să văd dacă nu frige. Tot așa făceam și la paisprezece ani, când îi dădeam lui Radu să mănânce înainte să plec la școală. Dacă întârzia microbuzul, mai aveam timp să-mi prind părul. Dacă venea la fix, mă pieptănam cu degetele pe drum.
Radu are paralizie cerebrală. Folosește un scaun rulant și are nevoie de ajutor să mănânce, să se spele și să se mute din pat în scaun. Vorbește greu, dar îl înțeleg dacă nu mă grăbesc să-i termin propozițiile. În dimineața aia mi-a spus «scorțișoară». Mama a început iar cu serviciul meu. M-am ridicat și i-am pus scorțișoară.
Aveam optsprezece ani când am intrat la o facultate din Brașov. Am calculat cât m-ar costa căminul și am scris suma pe spatele unei facturi la curent. Mama nici n-a întors hârtia.
— Și eu cu cine îl ridic dimineața? Cu factura aia?
Era de câțiva ani singură. Tata mai trimitea bani, dar trebuia să-l sune de trei ori și până la urmă tot ea plătea întreținerea. Știam toate astea. Așa că, atunci când mi-a zis «stai anul ăsta, la anul mai vedem», am pus dosarul cu acte în sertar. La anul, când o colegă m-a întrebat ce fac, i-am zis că nu mă mai interesează facultatea. Mi-era mai ușor decât să-i spun că nici măcar nu mai avusesem curaj să deschid pagina cu înscrieri.
Pe la douăzeci și trei de ani lucram câteva ore la brutăria din cartier. Într-o vineri, fetele de acolo m-au chemat la o zi de naștere. Mama îmi spusese că se descurcă până la nouă. La opt fără un sfert m-a sunat de patru ori. M-am întors cu o felie de tort într-un șervețel și am găsit-o uitându-se la televizor. Radu dormea.
— Dacă nu era nimic, de ce m-ai chemat?
— Voiam să văd dacă vii.
Am plecat la Ploiești la douăzeci și șase de ani, cu un post la facturare și cu bani de garanție împrumutați de la o colegă. Lui Radu i-am zis din timp. M-a întrebat dacă poate să mă sune când e meci. Mama, în schimb, mi-a lăsat sacoșa cu haine în fața blocului. Câteva luni i-am blocat numărul. Mesajele au continuat de pe telefonul mătușii Ileana: «Să nu te aștepți să mai găsești pe cineva aici când ai tu chef să vii.»
Acum sunt căsătorită cu Sorin și încă mi se întâmplă să-i trimit mesaj din magazin că întârzii cinci minute. El îmi răspunde de obicei să iau și pâine, dacă tot sunt acolo. Sâmbăta aia, când i-am zis că mama mă așteaptă să rămân, m-a întrebat doar:
— Tu ce i-ai promis?
Două zile. Atât. Dar la masa din bucătărie, cu rețeta mamei lângă solniță și cu lista de cumpărături prinsă de frigider, două zile îmi păreau o promisiune de care mă agățam ca să scap.
Am întrebat-o cine o ajutase de joi, de când căzuse pe scări. Ileana venise dimineața. Vecina de la doi, doamna Viorica, îi adusese mâncare și stătuse cu Radu cât fusese mama la spital. Pentru mutatul din pat în scaun venise un văr. Luni, vărul putea dimineața, dar nu și seara. Când am ajuns la seara de luni, n-a mai zis niciuna nimic.
— Sunăm la asistență socială, am zis. Vedem ce ajutor se poate cere acasă.
— Până îmi răspund ei, îmi dau jos ghipsul.
Avea dreptate că nu era o soluție pentru luni. Am sunat o îngrijitoare al cărei număr îl avea Viorica. Putea veni seara, de trei ori pe săptămână, și avea experiență cu persoane care nu se pot ridica singure. Când mi-a spus tariful, am deschis aplicația băncii sub masă. Nu-mi permiteam s-o plătesc mereu. Două săptămâni puteam, dacă amânam revizia la mașină. Pentru celelalte seri am vorbit cu vărul meu. Miercuri nu putea nimeni până la opt. Radu ne-a auzit socotind și a zis că miercuri vrea oricum să vadă meciul înainte să se culce.
Mama a împăturit lista cu orele și a băgat-o sub zaharniță.
— Și dacă femeia asta nu-i place lui Radu?
— Atunci îmi spune și căutăm alta. Dar eu luni mă duc la muncă.
N-a răspuns. Mai târziu m-a rugat s-o ajut să-și spele părul. A stat aplecată deasupra căzii și mi-a ținut mâneca între degete, să nu mi se ude. Când i-am dat prosopul, mi-a zis, fără să se uite la mine:
— M-am speriat rău când am căzut. Până a venit Viorica, mă tot gândeam că el mă așteaptă sus.
— Știu, mamă. Dar și eu m-am speriat când i-ai zis că mă întorc de tot.
A strâns prosopul la ceafă. N-a zis că-i pare rău. Duminică, la plecare, mi-a pus totuși două mere în geantă și m-a întrebat dacă mai am benzină. I-am zis că da, deși știam că o să opresc la prima benzinărie.
Luni, la birou, am sunat la asistență socială în pauza de masă. Mi-au dat o listă de acte și mi-au spus că trebuie văzut ce servicii sunt disponibile. Seara, îngrijitoarea a ajuns cu un sfert de oră mai devreme. Radu mi-a trimis un mesaj vocal ca să-mi spună că femeia îi pune prea puțină scorțișoară. L-am ascultat de două ori înainte să-mi dau seama că râdea.
Pe mama încă o sun cu degetul gata să închid, dacă mă întreabă când vin definitiv. Știu să-i spun că nu mă mut înapoi. Mi-e mai greu să cred că pot să-i spun asta și totuși să fiu o fiică bună.